6 filme cu și despre muzică

    Weekend-ul ăsta am chef de un film cu muzică bună și o poveste pe măsură. Pentru a înțelege la ce mă refer vă prezint câteva dintre filmele de acest gen care mi-au plăcut, poate găsiți ceva ce nu ați văzut:

1. Whiplash(2014). A fost unul dintre filmele mele preferate din 2014. Miles Teller interpretează rolul unui tânăr student la muzică, care visează să devină toboșar într-o orchestră. În calea visului său se pune profesorul lui, jucat de J.K. Simmons, care îi cere ceea ce-i pare imposibilul. Filmul este profund, o poveste despre dorința de a reuși într-o lume în care talentul nu este suficient. Nu este nevoie să mai menționez cât de bună a fost muzica, melodii clasice de jazz, și nici că interpretarea lui J.K. Simmons este absolut impecabilă, fapt ce i-a adus un Oscar bine meritat.

2. 8 Mile(2002) este un fel de clasic despre muzica rap. Cu Eminem în rol principal, produs într-o perioadă în care artistul era în plină ascensiune, a fost un succes la momentul apariției și rămâne încă unul dintre filmele care nu au pierdut în fața timpului. Jimmy 'B-Rabbit' Smith, un tânăr alb din Detroit, încearcă să se afirme în lumea underground a muzicii rap, în timp ce problemele de zi cu zi par să îl acapareze. "Loose yourself" a fost câteva luni bune melodia nr 1 în topuri, și chiar și în ziua de azi cred că sunt puțini cei care nu stiu să fredoneze refrenul. 

3.Footlose, apărut inițial în 1984 și apoi în 2011, este probabil filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori. Kevin Bacon a fost primul care a jucat rolul lui Ren Mccormack, mantia fiind preluată de Kenny Warmold, ambii făcând senzație. Povestea unui tânăr de la oraș, ajuns într-un orășel de provincie, în care muzica este considerată păcat, și incearcă să schimbe mentalitatea unei întregi comunități, este aproape clasică. Footlose nu a fost niciodată clasat drept "movie of the year", însă coregrafiile vor fi emblematice pentru amatorii genului. Într-un interviu cu Jimmy Fallon din 2014, Kevin Bacon demonstrează că încă poate să fie un tânăr rebel.

4.Mamma mia! (2008) este transpunerea celor mai faimoase melodii ale formației ABBA într-o poveste. Cu nume mari precum: Meryl Streep, Pierce Brosnan, Colin Firth, Stellan Skarsgård iar lista ar putea continua, a reușit să atragă atenția suficient pentru a se face un sequel care apare chiar anul acesta. Multă muzică, multă veselie, peisaje idilice din Grecia și o poveste frumoasă. Când fiica Donnei se căsătorește, dorește să își invite tatăl la nuntă. Numai că există o problemă...Donna nu știe exact cine este tatăl. Recomand să îl vedeți înainte de premiera parții a II-a din iulie.

5. Killing Bono (2011) este un film foarte puțin cunoscut și cu review-uri nu foarte bune..dar mie mi-a plăcut! Mi-a plăcut foarte tare! Ben Barnes și Robert Sheehan îi interpretează pe frații Neil și Ivan McCormick, cei care aproape că au reușit. Cei doi au umblat în cercul lui Bono, înainte ca el să devină Bono și au ratat șansa de a fi parte a celei mai cunoscute formații: U2. Filmul este despre șanse ratate, despre eșec și despre aproape a reuși. Cu un umor destul de negru și o coloană sonoră electro a anilor 80, a reușit să mă vrăjească. Iar Ben Barnes cântând este ceva ce vei avea pe repeate o bună bucată de timp.

6. Nowhere boy(2009) Ce film frumos! Nu trebuie ratat. Cu Aaron Taylor-Johnson și Thomas Brodie-Sangster jucând două roluri emplematice ale muzicii, John Lennon și Paul McCartney, filmul te transpune în primele zile ale fomației the Beatles, te duce înapoi în liceu când Paul l-a cunoscut pe John, când ascundeau reviste deochiate sub pat, când se pieptănau ca Elvis, când John locuia cu mătușa lui iar Paul începuse să bea ceai. O poveste care te face să înțelegi cine erau the Beatles, ce fel de relație îi lega pe membrii formației și câtă pasiune au pus în ceea ce au făcut.

     Aștept recomandările voastre de alte filme cu muzică bună.
     Vizionare placută!

"Parfum de femeie" de Giovanni Arpino

     Parfum de femeie este o carte pe care mi-am dorit să o citesc de foarte mult timp. Am amânat chiar şi vizionarea filmului numai pentru a citi cartea înainte. Însă lectura aceasta a fost o dezamăgire totală.

     Fausto este un fost militar, orb din motive nespecificate, care, însoţit de un tânăr soldat, pleacă într-o călătorie prin Italia. Subiectul are toate ingredientele unei cărţi bune: un personaj facinant, un mediu din care poţi scoate descrieri fabuloase şi mister. Şi atunci, ce nu a mers? În primele pagini am dat vina pe traducere. Au fost fraze pe care le-am citit de trei ori pentru a-mi da seama cum ar trebui defapt să sune, unde se termină naraţiunea şi unde începe dialogul, dacă se termină sau nu o propoziţie sau dacă verbul era cel potrivit contextului. Din orice punct ai privi cartea, este foarte prost tradusă, iar asta contribuie la lecturarea neplăcută.
     După câteva capitole am înţeles însă că nu numai traducerea este de vină. Povestea, pe care o aşteptam să fie incitantă şi dramatică, s-a lăsat cu greu aşteptată. Fausto, cu toate că este un om atât de interesant, un personaj atât de uşor de exploatat, nu reuşeşte să pară mai mult decât morocănos şi beţiv. Ciccio, însoţitorul lui şi naratorul cărţii, nu reuşeşte să spargă această cochilie şi să ne ofere o imagine care să merite amintită. În acelaşi timp, acţiunea este mult prea monotonă, în afară de ultimele capitole în care totul are o viteză mult prea mare şi povestea mi-a părut chiar forţată şi prea puţin credibilă.

     După o aşa mare dezamăgire nu recomand această carte. Probabil în original nu este la fel, aşa că dacă ştiţi italiană, citiţi-o în limba ei "maternă" şi nu daţi banii pe o traducere neglijentă.

Only the Brave -Adevăraţii supereroi

     Anul 2017 a fost un an al filmelor cu supereroi: Logan, Spider-Man: Homecoming, Wonder Woman, Justice League, Thor: Ragnarok, Guardians of the Galaxy vol 2, şi nici nu am pus la socoteală animaţiile şi filmele lego. Promovarea acestor filme a fost un fel de competiţie care a pus în umbră orice alt film care nu a fost realizat de un regizor renumit, sau care nu a investit prea mult în promovare. Aşa că Only the Brave, un film despre eroi adevăraţi, a fost uşor de trecut cu vederea.

     Deşi l-am aşteptat cu mare interes, am uitat complet de el când Marvel a început bombardamentul cu reclame şi imagini de promovare pentru Thor: Ragnarok. Only the Brave este povestea adevărată a echipei de pompieri Granit Mountain Hotshots. 19 din cei 20 de membri ai echipei au murit în timpul incendiului din Yarnell din 2013, unul dintre cele mai mari incendii forestiere din Statele Unite. Da, v-am spus finalul filmului, dar din păcate acesta nu era un secret. Filmul nu este însă despre tragedie sau despre cauzele acesteia, ci este un omagiu adus vieţii celor căzuţi, o celebrare a curajului lor şi a dedicării pentru această muncă.
     Distribuţia, formată din nume destul de cunoscute, şi-a luat foarte în serios aceste roluri, o parte dintre actori petrecând luni întregi în oraşul natal al celor 19, alături de familiile şi prietenii lor sau cu noua echipă de pompieri pentru a învăţa despre ce înseamnă această meserie şi cum se pregătesc zi de zi. Josh Brolin joacă rolul lui Eric Mash, şeful echipei şi cel care a pus bazele secţiei şi face o treabă care te lasă fără cuvinte. Jennifer Connelly a interpretat rolul soţiei lui Eric, Amanda Mash, şi a avut ocazia de a afla chiar de la acesta care este viaţa unei soţii de pompier. Jeff Bridges îşi pune din nou pălăria de cowboy, şi ne încântă cu talentul lui în rolul lui Duane Steinbrink, unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Mash. Rolul cel mai important i-a revenit însă lui Miles Teller, unul dintre actorii din noua generaţie care nu încetează să uimească, jucând rolul lui Brendan "Donut" McDonough, singurul supravieţuitor al echipei.
     E greu de povestit despre film, pentru că, exceptând ultimele 20 de minute, este despre viaţa lor, despre legătura dintre ei, construirea încrederii şi a marii familii din care făceau parte. Mi se pare fascinant cum unii oameni asta îşi doresc să facă, cum îşi aleg un job care le pune viaţa în pericol în continuu, un job la care ştiu că pleacă dar nu ştiu când sau dacă se mai întorc.

     Vă invit să vedeţi Only the Brave. Este un film emoţionant, un film adevărat, cu eroi adevăraţi, cu supra-oameni care pun siguranţa comunităţii mai presus de orice, chiar şi decât propriile vieţi.

Ispăşire- Ian McEwan

     Mi-a fost greu să parcurg acestă carte. A fost a doua tentativă şi am reuşit să o duc până la capăt cu greu. Nu pentru că este o carte extrem de grea sau pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că văzusem filmul încă din 2007, când a apărut, şi ştiam ce încărcătură emoţională are povestea.

     În vara caniculară a lui 1935 Briony Tallis, o fată de 13 ani dintr-o familie bună, îşi pregătea prima piesă de teatru cu distribuţia formată din verii ei veniţi să stea la rude pe perioada divorţului părinţilor. Piesa era scrisă pentru fratele ei care venea acasă în vacanţa de vară. Cecilia, sora mai mare a lui Briony, îşi petrecea zilele călduroase între grădină şi casă, simţindu-se captivă şi căutând un plan pentru a pleca cât mai repede. Însă exista ceva care o împiedica să facă pasul cel mare. Sau mai bine zis, cineva. Robbie Turner, fiul menajerei familiei Tallis, coleg de facultate al Ceciliei, încearca să se poarte cât mai normal în preajma ei, însă căldura şi sentimentele suprimate creau o tensiune şi mai mare între cei doi. Ziua aceea, ziua cu piesa de teatru anulată, va fi una care va schimba vieţile celor strânşi pe proprietatea Tallis în acea seară de vară, iar Briony va purta vina a tot ce a urmat după asta. Cu o imaginaţie prea bogată şi o minte necoaptă, ea interpretează greşit comportamentul celor doi îndrăgostiţi şi într-un moment de iubire oarbă pentru sora ei, îl condamnă pe Robbie la o viaţă în închisoare pentru o faptă pe care nu a comis-o.
     Abia în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial ea realizează că a comis o mare greşeală, şi măcinată de vină, ea încearcă să calce pe urmele surorii înstrăinate şi să îşi repare greşeala. Dar Cecilia refuză cu desăvârşire să îi vorbească, iar Robbie este trimis în Franţa la război, aşa că şansele unei reconcilieri scad dramatic, mai ales când trupele britanice sunt retrase pentru a fi evacuate de urgenţă de pe continent.

     Scrisă în anul 2001, cartea se bazează pe alte opere şi descrieri din alte cărţi ale evenimentelor petrecute în mai-iunie 1940. Ian McEwan a recunoscut că pentru partea în care este descrisă stagiatura de asistentă a lui Briony şi aducerea soldaţilor în spital, s-a inspirat din autobiografia Lucillei Andrews. Dar partea care mi s-a părut cea mai impresionantă şi poate chiar autentică, venind din partea unei persoane care s-a născut cu mult după 1940, este descrierea drumului lui Robbie împreună cu cei doi caporali prin satele Franţei, retragerea trupelor către plaja Dunkerque. Micile detalii ale urmărilor bombardamentelor pe care Robbie le întâlneşte pe drum, ororile văzute dar pe care nu le prezintă cititorului, acele frământări care nu îl lasă să doarmă, creează în jurul personajului o aură dramatică şi o imagine veritabilă a soldatului distrus într-un mod iremediabil. Singurul lucru care îl ţine pe Robbie pe picioare şi îl îndeamnă către plaja Dunkerque este vocea Ceciliei care îi spune:

  "Te aştept. Întoarce-te!"

   

Film de weekend - Lady Bird

     Lady Bird nu a fost prima opţiune de film de văzut weekend-ul acesta, sau în oricare weekend prea curând. Auzisem din stânga şi din dreapta că ar fi un film bun dar trilerul nu mă convinsese nici după a treia vizionare. Iar apoi au apărut nominalizările la Oscar. Cinci nominalizări pentru Lady Bird. Aşa că m-am gândit că trebuie să fie ceva de el.

     Soairse Ronan interpretează rolul lui Christine "Lady Bird", o tânără de 17 ani din Sacramento, care îşi doreşte de la viaţă mai mult decât ceea ce oraşul natal are să îi ofere. Făcând parte dintr-o famile modestă, dar şi cu note nu foarte strălucite, posibilităţile îi sunt limitate. Discuţiile în contradictoriu cu mama sunt la ordinea zilei, problemele existenţiale adolescentine nu lipsesc din peisaj, iubiţii, discuţiile cu prietena cea mai bună, uşoara răzvrătire împotriva sistemului şcolii catolice la care studiază, toate aceste elemente se îmbină într-o poveste armonioasă. Tema principală este însă relaţia lui Lady Bird cu mama ei. Laurie Metcalf este mama fiecăruia dintre noi, este acel părinte căruia îi este greu să se despartă de copilul lui, să îl vadă plecând pe picioarele lui.
     Cred că au fost două sau trei scene care mi-au plăcut într-adevăr foarte tare, însă nu pot spune că filmul este unul de care să îţi aminteşti pentru multă vreme. Este bine scris, bine jucat, cu uşoare influenţe indie, însă nu impresionant. Cu toate acestea merită văzut pentru rolurile impecabile jucate de Laurie Metcalf şi Soairse Ronan dar şi pentru munca depusă de Greta Gerwig, regizorul acestui film.

     Vizionare plăcută!

Carte de noiembrie: Omul de zăpadă de Jo Nesbø

     După cartea asta nu o să mă mai pot uita niciodată la un om de zăpadă fără să mă treacă fiorii. Omul de zăpadă de Jo Nesbø este thrillerul acela pe care îl caut de mult. Cred că de la Granitul rece al lui Stuart MacBride nu am mai citit ceva care să mă prindă şi să mă sperie atât de tare, la care să încerc să urmăresc indiciile în acelaşi timp cu detectivul şi să încerc să mă prind înaintea lui.

     Am căutat acestă carte după ce am văzut toată vâlva făcută în jurul filmului înainte să apară. Nu l-am văzut încă şi nici nu cred că o să îl văd prea curând pentru că vreau să mă mai bucur o vreme de fiorii lăsaţi de Omul de zăpadă. În schimb, am să caut următorul volum din seria cu inspectorul Hole. O să caut probabil toate cărţile din acestă serie pentru că Jo Nesbø m-a vrăjit!

     Harry Hole este un inspector renumit de la poliţia din Oslo care se ocupă de cazurile de Omucideri. Este divorţat, singur, morocănos şi desigur, alcoolic. Când două femei dispar în doar câteva zile iar indiciile - câte un uriaş om de zăpadă lăsat în locul trupurilor neînsufleţite- dau de înţeles că este vorba de acelaşi criminal, Hole începe vânătoarea împreună cu o echipă restrânsă: Katerine Bratt, fata cea nouă, Magnus Skarre, mâna lui dreaptă, şi Bjorn Holm, cowboy-ul de la Medicină Legală. Pentru că Hole are o reputaţie de maniac al criminalilor în serie, colegii încearcă să nu urmeze neapărat această pistă. Dar cu fiecare dispariţie şi odată cu aprofundarea cazului realizează că acesta este un joc început cu mulţi ani în urmă şi că Hole este pionul principal, jucăria preferată a criminalului. Indicii care stăteau ascunse de zeci de ani, răsturnări de situaţie, momente nenumărate de suspans, dorinţa de a înţelege de unde a început acest joc şi cine l-a început, amestecată cu dorinţa de adrenalină şi admiterea că Hole trăieşte pentru asta, că rezolvarea cazului nu îi va aduce de fapt satisfacţia, fac din carte un thriller atât de intens încât pur şi simplu nu m-am putut opri din citit.

"Cu cât îmbătrânesc mai mult cu atât cred că răul e rău, indiferent că e vorba de boală psihică sau nu. Suntem cu toţii mai mult sau mai puţin dispuşi la acţiuni malefice, dar predispoziţia noastră nu ne poate exonora de fapte."

     Romanul are uşoare nuanţe horror. Capitolele, fiecare reprezentând o altă zi a lunii noiembrie, sunt împărţite în două, fiecare jumătate terminându-se într-un moment tensionat. Acţiunea nu este foarte greu de urmărit însă necesită puţină atenţie la detalii pentru înţelegerea paşilor anchetei şi îmbinarea indiciilor. Cei care au îndrăgit stilul de scriere al lui Stieg Larsson vor fi încântaţi de munca lui Jo Nesbø care şi-a început cariera ca jurnalist. Descrierile nu sunt la fel de analitice şi detaliate însă reuşesc să cuprindă esenţialul. Omul de zăpadă a apărut la editura RAO împreună cu alte cărţi semnate de Jo Nesbø.
     Spor la citit!

Viaţa domului de Molière

     De Mihail Bulgakov a auzit toată lumea. Maestrul şi Margareta este unul dintre cele mai cunoscute romane ruseşti şi va rămâne pe veci una dintre cărţile cu cea mai mare încărcătură simbolică. Dar trebuie să recunosc că pe mine nu a reuşit să mă impresioneze şi am lăsat-o după numai câteva pagini. Un alt roman al lui Bulgakov însă m-a captivat: Viaţa domnului de Molière.

     Mihail Bulgakov a vrut să scrie o biografie, dar nu una tradiţională, pentru că nu era vorba de biografia oricui, ci a celui mai mare maestru într-ale comediei. Prezent în viaţa dramaturgului încă de la primele secunde de viaţă, naratorul este un fel de spectator, aflat întotdeauna în colţul camerei pentru a observa şi nota evenimentele, nu neapărat importante, cât simbolice. De la cariera ratată de tapiţer, la întâlnirea teatrului de pe străzi, cu urcuşuri şi coborâşuri după căpătarea faimei în toată Europa, cu luptele împotriva cenzurii şi câştigarea de favoruri din partea diverşilor conducători ai vremii, Molière a trecut prin toate învăţând să folosească fiecare situaţie pentru un nou personaj.
     Dramaturgul a ştiut întotdeauna cum sa întrebuinţeze cuvintele în favoarea lui, cum să lovească şi să linguşească în acelaşi timp, motiv pentru care a şi reuşit timp de mulţi ani să evite cenzura. Mi-a plăcut această carte pentru că are un umor aparte, uşor negru, uşor franţuzesc, cât şi o naturaleţe în curgerea firului narativ. Dacă până în acel moment viaţa lui Molière nu prezenta interes, imediat am început să caut informaţii în surse mai concrete.

     Viaţa lui Molière a fost exact aşa cum a scris, o tragico-comedie presărată cu vulgarităţile şi linguşelile de zi ci zi ale oricărui francez care îşi dorea să reuşească în viaţă. În ciuda anilor în care s-a zbătut să fie recunoscut şi apreciat, finalul vieţii a fost unul mizerabil, lipsit de gloria pe care o merita.
     Recomand cu drag acestă carte iubitorilor literaturii ruse dar şi celor care apreciază clasicii francezi. Lectură plăcută!