Carte de noiembrie: Omul de zăpadă de Jo Nesbø

     După cartea asta nu o să mă mai pot uita niciodată la un om de zăpadă fără să mă treacă fiorii. Omul de zăpadă de Jo Nesbø este thrillerul acela pe care îl caut de mult. Cred că de la Granitul rece al lui Stuart MacBride nu am mai citit ceva care să mă prindă şi să mă sperie atât de tare, la care să încerc să urmăresc indiciile în acelaşi timp cu detectivul şi să încerc să mă prind înaintea lui.

     Am căutat acestă carte după ce am văzut toată vâlva făcută în jurul filmului înainte să apară. Nu l-am văzut încă şi nici nu cred că o să îl văd prea curând pentru că vreau să mă mai bucur o vreme de fiorii lăsaţi de Omul de zăpadă. În schimb, am să caut următorul volum din seria cu inspectorul Hole. O să caut probabil toate cărţile din acestă serie pentru că Jo Nesbø m-a vrăjit!

     Harry Hole este un inspector renumit de la poliţia din Oslo care se ocupă de cazurile de Omucideri. Este divorţat, singur, morocănos şi desigur, alcoolic. Când două femei dispar în doar câteva zile iar indiciile - câte un uriaş om de zăpadă lăsat în locul trupurilor neînsufleţite- dau de înţeles că este vorba de acelaşi criminal, Hole începe vânătoarea împreună cu o echipă restrânsă: Katerine Bratt, fata cea nouă, Magnus Skarre, mâna lui dreaptă, şi Bjorn Holm, cowboy-ul de la Medicină Legală. Pentru că Hole are o reputaţie de maniac al criminalilor în serie, colegii încearcă să nu urmeze neapărat această pistă. Dar cu fiecare dispariţie şi odată cu aprofundarea cazului realizează că acesta este un joc început cu mulţi ani în urmă şi că Hole este pionul principal, jucăria preferată a criminalului. Indicii care stăteau ascunse de zeci de ani, răsturnări de situaţie, momente nenumărate de suspans, dorinţa de a înţelege de unde a început acest joc şi cine l-a început, amestecată cu dorinţa de adrenalină şi admiterea că Hole trăieşte pentru asta, că rezolvarea cazului nu îi va aduce de fapt satisfacţia, fac din carte un thriller atât de intens încât pur şi simplu nu m-am putut opri din citit.

"Cu cât îmbătrânesc mai mult cu atât cred că răul e rău, indiferent că e vorba de boală psihică sau nu. Suntem cu toţii mai mult sau mai puţin dispuşi la acţiuni malefice, dar predispoziţia noastră nu ne poate exonora de fapte."

     Romanul are uşoare nuanţe horror. Capitolele, fiecare reprezentând o altă zi a lunii noiembrie, sunt împărţite în două, fiecare jumătate terminându-se într-un moment tensionat. Acţiunea nu este foarte greu de urmărit însă necesită puţină atenţie la detalii pentru înţelegerea paşilor anchetei şi îmbinarea indiciilor. Cei care au îndrăgit stilul de scriere al lui Stieg Larsson vor fi încântaţi de munca lui Jo Nesbø care şi-a început cariera ca jurnalist. Descrierile nu sunt la fel de analitice şi detaliate însă reuşesc să cuprindă esenţialul. Omul de zăpadă a apărut la editura RAO împreună cu alte cărţi semnate de Jo Nesbø.
     Spor la citit!

Viaţa domului de Molière

     De Mihail Bulgakov a auzit toată lumea. Maestrul şi Margareta este unul dintre cele mai cunoscute romane ruseşti şi va rămâne pe veci una dintre cărţile cu cea mai mare încărcătură simbolică. Dar trebuie să recunosc că pe mine nu a reuşit să mă impresioneze şi am lăsat-o după numai câteva pagini. Un alt roman al lui Bulgakov însă m-a captivat: Viaţa domnului de Molière.

     Mihail Bulgakov a vrut să scrie o biografie, dar nu una tradiţională, pentru că nu era vorba de biografia oricui, ci a celui mai mare maestru într-ale comediei. Prezent în viaţa dramaturgului încă de la primele secunde de viaţă, naratorul este un fel de spectator, aflat întotdeauna în colţul camerei pentru a observa şi nota evenimentele, nu neapărat importante, cât simbolice. De la cariera ratată de tapiţer, la întâlnirea teatrului de pe străzi, cu urcuşuri şi coborâşuri după căpătarea faimei în toată Europa, cu luptele împotriva cenzurii şi câştigarea de favoruri din partea diverşilor conducători ai vremii, Molière a trecut prin toate învăţând să folosească fiecare situaţie pentru un nou personaj.
     Dramaturgul a ştiut întotdeauna cum sa întrebuinţeze cuvintele în favoarea lui, cum să lovească şi să linguşească în acelaşi timp, motiv pentru care a şi reuşit timp de mulţi ani să evite cenzura. Mi-a plăcut această carte pentru că are un umor aparte, uşor negru, uşor franţuzesc, cât şi o naturaleţe în curgerea firului narativ. Dacă până în acel moment viaţa lui Molière nu prezenta interes, imediat am început să caut informaţii în surse mai concrete.

     Viaţa lui Molière a fost exact aşa cum a scris, o tragico-comedie presărată cu vulgarităţile şi linguşelile de zi ci zi ale oricărui francez care îşi dorea să reuşească în viaţă. În ciuda anilor în care s-a zbătut să fie recunoscut şi apreciat, finalul vieţii a fost unul mizerabil, lipsit de gloria pe care o merita.
     Recomand cu drag acestă carte iubitorilor literaturii ruse dar şi celor care apreciază clasicii francezi. Lectură plăcută!

IT: impresii la cald

     Nu sunt deloc amatoare de filme horror. Evit pe cât posibil chiar şi să văd din greşeală secvenţe în timp ce schimb posturile la tv. Dar totuşi mi-am luat cea mai bună prietenă care suferă de coulrofobie şi am mers să vedem IT. Da, filmul acela horror cu un clovn ucigaş. Şi mi-a plăcut!

     IT este un remake al filmului din 1990, şi acela făcut după romanul cu acelaşi nume al lui Stephen King. Acţiunea se petrece în vara lui 1989, când mai mulţi copii din Derry încep să dispară, vinovat fiind un clovn ascuns în canale. Nu foarte înfiorător ai zice, dar, dacă acest clovn se hrăneşte cu cele mai mari temeri ale tale? Şi de ce ar putea să se teamă gaşca de rataţi ai şcolii şi fata cu reputaţie de uşuratică? Sânge, femei diforme, mumii, boli, temerile copiilor sunt dintre cele mai diverse şi întemeiate. Subiectul filmului e simplu şi clar: copiii se luptă cu clovnul malefic încercând să îşi învingă cele mai mari temeri.

     De ce am fost la IT? Primul motiv ar fi Bill Skarsgård, fratele mai mic al lui Gustaf Skarsgård, cunoscut pentru rolul lui Floki pe care îl joacă în seria de la History, Vikings, ambii fii ai lui ‎Stellan Skarsgård, unul dintre cei mai de succes actori suedezi. Micul ‎Skarsgård este extrem de talentat şi înfiorător, făcând din Pennywise cea mai cunoscută faţă a anului 2017. Un alt motiv pentru care am vrut să văd acest film este Stranger Things. Pentru cei care nu ştiu, aceasta este o serie de la Netflix creată de fraţii Duffer care au crescut idolatrizându-l pe Stephen King. Unul dintre starurile seriei joacă şi în IT, şi anume Finn Wolfhard, un copil foarte talentat şi haios.
     IT nu este filmul horror care să te bântuie nopţi întregi, să te ţină treaz, speriat, aşeptând să fii atacat de monştii de sub pat. Te sperie (am ratat câteva secvenţe deoarece mi-am tras haina pe ochi), dar nu te traumatizează. Mai degrabă te atrage, te farmecă. Aerul acela al anilor '80-'90, copiii şi bicicletele lor şi vacanţa de vară, povestea şi aventura, nimic din acest film nu pare pus acolo pentru a speria.

     Vă invit să vedeţi IT. Merită!  

"Şoareci şi oameni" de John Steinbeck

     De mai bine de o săptămână mă tot gândesc cum să încep această recenzie, ce introducere aş putea să fac acestei cărţi care mi-a rămas întipărită în minte şi îmi este foarte greu să îmi găsesc cuvintele. Am primit Şoareci şi oameni cadou de la o prietenă care ştie că am o înclinaţie spre cuvintele înţelepte ale lui John Steinbeck şi am citit cartea pe tren între Braşov şi Bucureşti. Nici copiii care plângeau, nici oamenii care strigau şi nici filmul de pe telefonul vecinului care rula cu volum la maxim, nu mi-au distras atenţia.

     Nuvela începe cu descrierea Văii Salinas, un fel de semnătură a autorului, şi cu cele două personaje principale, George şi Lennie, făcând un popas pe marginea râului. Cei doi sunt muncitori "cu ziua" în căutarea unui nou loc de muncă. Lennie este un tip uriaş, cu o putere ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere, iar George este mărunţel dar isteţ, gata oricând să îi sară în ajutor tovăraşului său de drum. Visul lor cel mai mare este să strângă suficienţi bani pentru a-şi cumpăra propria lor fermă, unde să muncească şi să trăiască liniştiţi fără a da socoteală cuiva. Iar acest vis pare să fie mai aproape decât şi-au imaginat atunci când încep să lucreze la o nouă fermă. Deşi încurcăturile par să îi învăluie şi să fie inevitabile, cumva reuşesc să se convingă că vor reuşi în sfârşit să fie liberi şi fericiţi.
     Cred că nu există în literatură o legătură de prietenie mai puternică decât a celor doi. George dă dovadă de un devotament de care niciun om nu ar putea vreodată da. El îl cunoaşte cel mai bine pe Lennie, ştie că nu este un om foarte deştept, însă îl acceptă aşa cum este şi îşi însuşeşte responsabilitatea de a avea grijă de el oricât de greu ar fi.
 
     Şoareci şi oameni se citeşte în două ore, însă îţi rămâne în minte pentru mult mai mult timp. Este despre visuri spulberate, despre oameni care trăiesc din speranţe, despre fragilitatea lucrurilor care ne înconjoară şi cât de uşor este să distrugi totul poate chiar şi numai din cuvinte. Legăturile dintre oameni sunt atât de stranii, iar minţile lor de la cele mai complexe la cele mai simple şi frumoase. Nu am să pun niciun citat semnificativ al acestei cărţi. O să vă las pe voi să o citiţi şi să întelegeţi.

     Lectură plăcută!

What Happened to Monday

     What happened to Monday sau Seven Sisters este unul dintre filmele acestei veri care s-ar putea să nu te atragă la început, mai ales că este înconjurat de atâtea "blockbustere" de la Marvel şi DC. Ce mi-a atras atenţia a fost Naomi Rapace, cap de afiş, pe care e posibil să o recunoaşteţi din seria Millennium, varianta produsă de suedezi, unde a jucat rolul lui Lisbeth Salander, alături de Michael Nyqvist.

     Subiectul filmului îmi era vag cunoscut, un viitor nu foarte îndepărtat, uşor inspirat de O mie nouă sute optzeci şi patru al lui Orwell, cu tente apocaliptice, în care Naomi Rapace joacă rolul a şapte surori care se ascund de securitate. Şi unde puteai filma un film de acest gen dacă nu într-un oraş cu aer comunist? Da, în Bucureşti. Prima imagine care m-a lovit a fost cea a Bisericii Italiene de pe Nicolae Bălcescu, ca apoi întreg decorul să fie total familiar. În acest viitor întunecat şi sumbru fiecărei familii i se permite să aibă un singur copil. În cazul în care există fraţi, aceştia sunt criogenizaţi, urmând să fie dezgheţaţi într-un viitor mai blând şi cu resurse suficiente. Dar ce faci atunci când ai septupleţi? Îi ascunzi, desigur, şi creezi un sistem prin care guvernul să nu afle de existenţa lor. Dar asta nu poate să dureze la nesfârşit şi atunci începe vânătoarea. 
     Filmul are destul de multe minusuri. Subiectul: suprapopularea şi un viitor mai bun care nu o să mai vină, nu este o temă care nu a mai fost abordată. Încercarea eşuată de a crea şapte personaje cu personalităţi distincte jucate de o singură actriţă; se puteau opri la trei. Ideea antagonistului reprezentat de o femeie puternică aflată la conducere a devenit un fel de modă printre filmele cu temă futuristă. Cu toate acestea subiectul este unul interesant, unul care deja începe să devină o preocupare pentru liderii acestei lumi.

     Vizionare plăcută!

Vălul pictat de W. Somerset Maugham

     Da, văzusem filmul acum câţiva ani. Şi deşi poveştile sunt la fel, sentimentele pe care cartea le transmite sunt total diferite de cele transmise de film. Azi am ales să vorbesc numai despre carte.

     Am luat-o cu mine într-un mini concediu şi am citit-o la iarbă verde sub un măr, aşteptându-mă la o poveste lacrimogenă de dragoste. Da, este tristă, şi da, este de dragoste, dar nu aşa cum te-ai aştepta. Kitty este o tânără extraordinar de frumoasă, crescută să cucerească cu frumuseţea ei un bărbat cu titlu şi avere. Dar când sora ei mai mică şi mai urâtă începe să îşi pregătească nunta, Kitty îl acceptă pe primul venit de teamă să nu rămână singură. Primul venit este Walter Fane, un bacteriolog detaşat în China, nu foarte priceput în a-şi exprima sentimentele, dar îndrăgostit orbeşte de Kitty. Imediat ce ajung în China, tânăra soţie începe să se vadă cu un alt bărbat, căsătorit, mult mai amuzant şi mai arătos decât soţul ei. Însă în momentul în care Walter descoperă idila dintre cei doi hotărăşte să o pedepsească pe soţia lui şi îi cere să aleagă între a merge cu el într-un oraş din mijlocul ţării unde holera făcea nenumărate victime, şi a-l convinge pe Charlie, amantul, să divorţeze de soţia lui şi să se căsătorească cu ea. Cea de-a doua opţiune nu face decât să îi demonstreze lui Kitty că Walter ştia ce fel de om era Charlie şi că acesta nu o iubea cu adevărat.
     Primele săptămâni petrecute în mijlocul junglei, printre ruine şi împiedicându-se de cadavre pe toate drumurile o fac pe Kitty să ajungă la disperare şi să fie convinsă că soţul ei îşi doreşte să o vadă moartă. Însă lucrurile se schimbă când le cunoşte pe măicuţele de la o mănăstire aflată chiar în mijlocul oraşului afectat.

            Kitty Fane: Oare ce anume din inima omului te face să dispreţuieşti pe cineva pentru că te iubeşte?

     Kitty este într-o continuă schimbare pe parcursul romanului însă nici măcar la final, când reuşeşte să îşi dea seama unde a greşit în tot acest timp şi ce soţie îngrozitoare a fost, nu am putut să spun că încep măcar să o plac. Este fix genul de personaj pe care orice cititor l-ar uri. Şi nu pentru că îşi înşeală soţul sau pentru că nu îl iubeşte. Nu o poţi condamna pentru acest lucru. Materialistă, simplă, ignorantă, nu foarte deşteaptă, înconjurată de tot acel exotism, de o lume cu totul nouă, de oameni de la care ar putea învăţa atât de multe, iar ea nu face decât să fie plictisită. În schimb, Walter este un personaj extrem de complex, aş putea spune chiar prea puţin explorat. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre el, despre ceea ce simte şi cum gândeşte.

     Este o carte fascinantă. Te enervează, chiar te scoate din sărite, dar nu o arunci. Continui să citeşti. Şi nu te dezamăgeşte.
     Lectură plăcută!

The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford

     Dacă ar fi să aleg un film western care m-a impresionat şi pe care l-aş recomanda chiar şi celor care nu sunt amatorii acestui gen, acela ar fi The Assasination of Jesse James by the Coward Robert Ford. Cred că în ciuda nominalizărilor la Oscar şi a distribuţiei răsunătoare, acestui film nu i s-a făcut dreptate.

     De Jesse James aţi auzit probabil cu toţii; hoţ şi criminal faimos al Vestului Sălbatic, considerat în unele legende un fel de Robin Hood modern. Acest rol este jucat de Brad Pitt, o interpretare impresionantă a unui om care îşi cunoaşte greşelile, care ştie cum o să sfârşească şi este împăcat cu această idee. În rolul lui Robert Ford îl regăsim pe Casey Afflek, acesta fiind probabil primul rol cu adevărat importanta al acestuia, rol în care a făcut o impresie excelentă. Robert Ford a fost fratele mai mic al lui Charley Ford, prieten apropiat şi membru al găştii lui Jesse, adus la viaţă de către Sam Rockwell, un alt actor subapreciat. În momentul în care recompensa pusă pe capul lui Jesse James creşte, Robert începe să lucreze la un plan de asasinare. Devine din ce în ce mai apropiat de James, îi capătă încrederea şi îi învaţă tabieturile şi slăbiciunile iar acestea din urmă sunt cele de care Ford se foloseşte pentru a-l împuşca pe la spate.

     Numele de Robert Ford a stârnit controverse timp de multă vreme. În timp ce oamenii legii şi bancherii i-au mulţumit, oamenii de rând au văzut această faptă ca un act josnic şi laş, iar dacă în primii ani Ford s-a bucurat de o anumită faimă, după un timp a fost batjocorit, iar alţii au refuzat chiar  şi să îi amintească numele. The Assasinantion of Jesse James by the Coward Robert Ford este o redare destul de fidelă a împrejurărilor acelui eveniment, Andrew Dominik punând cap la cap documentele oficiale cât şi legendele pentru a realiza o poveste care nu va înceta vreodată să fie spusă.

     Desigur, ca de fiecare dată, ceea ce m-a impresionat cel mai tare a fost coloana sonoră compusă de Nick Cave. De altfel, aşa am şi dat peste acest film. Numai ascultând muzica ce acompaniază filmul îţi poţi da seama de cât de profund sunt explorate personajele. Momentul în care Jesse se întoarce cu spatele să aşeze tabloul pe perete în timp ce Charley plânge în prag, este probabil una dintre cele mai profunde şi mai triste scene pe care le-am văzut, iar pianul care începe să cânte pe fundal intensifică atât sentimentele spectatorului cât şi cele ale personajelor.

                   

Vizionare plăcută!

Film vs Carte: Daneza

    Recunosc, nu auzisem de Daneza până în 2015, când a apărut filmul care nu a trecut deloc neobservat deşi a fost înconjurat de multe alte titluri care au luat ochii. Am citit cartea abia acum, după doi ani de la vizionarea filmului şi spre surprinderea mea, a reuşit să mă impresioneze.

     Filmul mi-a atras atenţia în primul rând cu distribuţia. Alicia Vikander este o actriţă suedeză care în ultimii ani a început să îşi ia avânt pe scena internaţională. Ea joacă rolul Gretei, soţia lui Einer Wagner, un pictor danez foarte popular la începutul secolului XX. Rolul lui Einer şi implicit al lui Lily, tânăra în care pictorul se transformă, este jucat de Eddie Redmayne care deja cucerise o lume întreagă cu interpretarea din The Theory of Everything. Subiectul este deja arhicunoscut şi nu cred că mai este nevoie să îl abordez. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest film a fost însă coloana sonoră compusă de Alexandre Desplat care pur şi simplu îţi taie respiraţia.

    Cartea m-a surprins plăcut. De obicei, cărţile groase, cu copertă cartonată şi prea multă reclamă mă dezamăgesc, însă Daneza a ţinut neapărat să îmi demonstreze că nu este o regulă generală.
Filmul a respectat în amănunt cartea, dar acest lucru nu a făcut-o mai puţin atrăgătoare. Chiar dacă povestea a fost aceeaşi, cartea a reuşit să aducă la viaţă aceste personaje într-o manieră mult mai amănunţită. Mi-a plăcut enorm faptul că Daneza nu este numai povestea lui Lily, sau a lui Einer, ci este în aceeaşi măsură şi povestea Gretei, a modului în care ea percepe schimbările prin care soţul ei trece şi cum este afectată atât de evenimentele prezente cât şi de propriul ei trecut.
   
     David Ebershoff a reuşit să impresioneze o lume întreagă cu acestă carte care, surprinzator, este chiar romanul de debut. Nimic nu dă impresia că este prima experienţă cu o lucrare de asemenea dimeniuni, povestea este frumos spusă, proporţionată corespunzător şi suficient de intrigantă cât să te facă să stai treaz toată noaptea să termini de citit întreaga carte.
     Vă las mai jos o părticică din coloana sonoră a filmului şi vă doresc lectură plăcută! Merită citită în ciuda subictului care pe unii i-ar face să dea înapoi.

Luc Besson şi filmele

     La 20 de ani de la lansarea celui mai cunoscut film al său, Luc Besson trimite în cinematografe vara aceasta Valerian and the City of a Thousand Planets. Cum a rămas deja mai puţin de o lună până la premieră, am zis că ar fi cazul să trecem puţin cu privirea peste câteva dintre cele mai cunoscute filme ale sale.

     Leon/The Professional (1994) a fost un film destul de controversat când a apărut, secvenţe din acesta fiind interzise în Statele Unite. Însă francezii nu au avut niciun fel de problemă să vadă o fetiţă de 11 ani îndrăgostindu-se de un bărbat în toată firea, care mai era şi asasin plătit. Natalie Portman, în primul ei rol, o interpretează pe Mathilda, un fel de Lolita dar cu mult mai multă încredere în ea, mult mai matură şi mai feminină şi însetată după sângele celui care i-a ucis familia. Jean Reno este Leon, un asasin cu abilităţi de socializare nu foarte dezvoltate, un singuratic al cărui cel mai bun prieten este planta lui. Leon o ia sub aripa lui pe Mathilda şi la insistenţele acesteia se lasă convins să o înveţe cum să ucidă profesionist. Cu un scenariu scris în numai câteva săptămâni, la care a adăugat muzica compusă de Eric Serra, actori de nota zece, dintre care Gary Oldman mi-a rămas pe retina, jucând excepţional, Luc Besson a realizat un film ce va rămâne pe veci un model de depăşire a prejudecăţilor.

Mathilda: Is life always this hard, or is it just when you're a kid?

Léon: Always like this.

Lucy (2014) poate nu a fost un film chiar atât de bun dar a atras atenţia suficient. Ideea filmului a fost una poate chiar genială, dar nu a fost pusă în valoare aşa cum merita. Scarlet Johansson nu e cu nimic diferită de alte filme acţiune în care a mai jucat şi poate asta m-a deranjat puţin. Nici Morgan Freeman nu iese din tipare deşi este unul dintre cei mai buni actori încă în viaţă. Lucy este prinsă în mijlocul unei afaceri cu droguri şi obligată să transporte un nou drog sintetic în stomac. Încărcătura i se împărşite însă în corp ceea ce o transformă într-o fiinţă în continuă evoluţie, cu simţuri supradezvoltate. În ciuda inteligenţei ce depăşteşte chiar şi limitele imaginaţiei, Lucy caută să se răzbune pe cei care au transformat-o în această fiinţă supraevoluată. Şi asta este ceea ce lipseşte filmului: o povestea, un scenariu bun, nu doar nişte explozii şi împuşcături. Nu putem contesta talentul lui Besson de a crea scene de acţiune perfecte, filmate din cele mai interesante unghiuri, dar obişnuia să creeze personaje care să rămână în mintea privitorului pentru totdeauna. Ei bine, Lucy 2 a fost anunţat aşa că sperăm că de data aceasta va face o treabă mai bună.

     The Fifth Element (1997), cred că prima dată când l-am văzut a fost înainte de anul 2000, imaginea Millei Jovovich cu părul ei portocaliu sărind de pe cladire în costumul ei format din trei fâşii de pânză mi-a rămas întipărită în minte. Da, povestea! Anul 2263, un viitor inspirat din benzile desenate franţuzeşti, viitor în care Korben Dallas este un militar retras ce lucrează ca taximetrist, taxi zburător, desigur. Sfârşitul lumii este aproape iar Răul ameninţă să distrugă tot ce este viu. Dar există o salvare: cele cinci elemente care formează arma perfectă pentru a distruge răul. Bruce Willis joacă rolul taximetristului retras din cariera militară care se află totuşi în misiunea de a salva lumea şi care se îndrăgosteşte de al Cincilea Element, care nu este altceva decât o superbă femeie şi anume Milla Jovovich în rolul lui LeeLoo.
    Povestea poate părea uşor infantilă dar nu este de mirare având în vedere că prima versiune a fost scrisă de Besson la vârsta de 17 ani. Ce a reuşit să facă însă la 38 de ani este absolut uluitor. Filmul a avut parte de cele mai spectaculoase efecte speciale posibile şi de cele mai incredibile costume şi transformări, realizabile în anul 1997. Vorba umblă că Besson este foarte încântat că a reuşit să facă din Valerian ceea ce şi-a dorit să facă din The Fifth Element. Dar am putea spune că omul este modest, deoarece The Fifth Element a fost un hit în momentul apariţiei, cast extraordinar, coloană sonoră electrizantă, amuzant, palpitant, romantic, filmul ăsta le avea pe toate chiar şi pentru cei care nu sunt fani ai genului SF.

     Luc Besson a adus la viaţă o mulţime de personaje foarte cunoscute. Bryan Mills din Taken, Frank Martin din Transporter, însă preferata mea va fi întotdeauna Nikita. Cred ca acest film a fost cel care i-a definit stilul cu adevarat şi l-a adus în rândul celor "mari" pe Besson. Nikita a devenit un simbol al femeilor spion, un fel de James Bond în fustă, un personaj ce poate fi exploatat de nenumărate ori fără ca publicul să se plictisească.

     Vă doresc un weekend plăcut şi vizionare plăcute în cazul în care vă gândiţi să revedeţi vreunul din filmele lui Luc Besson!

"Clara şi penumbra" şi hiperdramatismul

     Mă gândeam să fac un top al celor mai ciudate cărţi citite dar pe care nu le-am putut lăsa din mână, dar mi-am dat seama că ar ieşi un articol mult prea lung, mai ales că unele dintre aceste cărţi mi-au plăcut şi displăcut foarte tare în acelaşi timp. Cap de listă pentru o astfel de categorie ar fi Clara şi penumbra a lui Jose Carlos Somoza. Cartea aceasta îţi provoacă sentimente contradictorii, iar pentru iubitorii de artă şi frumos este un fel de revelaţie şi o provocare la a cerceta în amănunt posibilităţile unui astfel de stil.

     Clara lucrează ca pânză. Da, pânză, pentru că pictorii stilului hiperdramatic nu mai folosesc hârtia sau pânza clasică pentru operele lor, ci persoane care încă din copilărie visează să fie pictate de cei mai cunoscuţi şi extremişti pictori. Acest rol este unul extrem de solicitant, cu numeroase restricţii şi reguli: pânza are un anumit program alimentar, nu are voie să fie expersivă sau să se expună la soare, trebuie să îşi spele corpul cu anumite produse, să fie oricând la dispoziţia artistului şi să accepte orice metodă, oricât de ciudată sau sadică ar părea. În paralel cu povestea Clarei, se desfăşoară şi o investigaţie a poliţiei ca urmare a uciderii unei pânze celebre în vârstă de numai 14 ani. Din punct de vedere al genului thriller/poliţist, cartea nu dezamăgeşte deloc, intriga este foarte bine ..pictată, personajele complexe concurând îndeaproape cu cele ale romanelor nordice pe care pur şi simplu le ador.
     Clara şi penumbra este o carte ce explorează un nou stil de artă, dar cu o mulţime de referinţe la marii clasici ai picturii, în special la Rembrandt care serveşte drept inspiraţie pentru van Tysch, artistul cel mai cunoscut al hiperdramatismului şi cel care o pictează pe Clara. În ciuda coperţii luminoase, povestea este destul de întunecată, explorând colţurile cele mai ascunse ale minţii unui geniu, punând sub ochiii cititorului detaliile cele mai macabre ale operei unui criminal şi dezumanizând fără nicio jenă trupurile acoperite de grund şi vopsea.

    Recomand Clara şi penumbra celor care vor să citească ceva diferit, ceva mai îndrăzneţ, palpitant, dar şi iubitorilor de artă sau de romane poliţiste.

Lectura plăcută!

"Vechiul oraş imperial", o carte de stare

     Am început-o acum câteva săptămâni când aveam chef de o carte cu acţiune, mister, intrigă şi tot tacâmul, aşa că după numai douăzeci de pagini a fost pusă pe noptieră lângă alte două cărţi. Am reluat-o weekend-ul trecut şi spre surpinderea mea.. am devorat-o.

     Vechiul oraş imperial de Yasunari Kawabata este cartea aceea pe care o citeşti într-o zi ploioasă, singur în casă, cu un ceai verde sau negru care să se potrivească cu atmosfera cărţii. Centrul cărţii nu este un personaj neapărat, ci mai degrabă arta de a ţese obi-uri, brâurile cu care se leagă kimonul japonez. Deşi acţiunea are loc după cel de-al doilea război mondial, Kyoto este încă un oraş în care tradiţiile şi sărbătorile, arta şi tehnicile străvechi sunt respectate mai presus de orice. Obi-urile sunt sacre, alegerea unui model este ceva ce necesită timp şi har, ele trebuie să se potrivească atât cu personalitatea celui care le poartă cât şi cu kimonoul si anotimpul.
     Personajele sunt mai puţin importante, iar povestea este una ce se desfăşoară lent, fără dramatism. Chieko este fiica adoptivă a unui cuplu care are un magazin de ţesături respectat şi cu tradiţie. Problema căsătoriei ei este pusă însă părinţii nu consideră că este un lucru ce trebuie grăbit şi că fata ar trebui să poată alege, astfel că în viaţa ei intră mai mulţi bărbaţi. Însă nu un bărbat este cea mai importantă persoană care apare în calea lui Chieko, ci sora ei geamănă de care a fost despărţită când era bebeluş. Conexiunea dintre cele două este una foarte puternică şi încet-încet încep să înveţe una despre cealaltă şi să îşi cunoască vieţile.

     Grădinile din Kyoto, festivalul florilor de cireş, vechile case de gheişe, templele şi mănăstirile, viaţa muncitorilor din păduri, toate acestea sunt prezentate în amănunt cititorului. Pentru iubitorii culturii japoneze, cartea este un adevărat festin, un calendar al sărbătorilor dintr-un an, un catalog al florilor din grădinile imperiale şi a tot ce înseamnă aceste lucruri pentru locuitorii acestui oraş încărcat de istorie şi cultură.

Lectură plăcută!

5 filme franțuzești pentru weekend

     Pentru că weekend-ul se anunță unul ploios, ce poate fi mai plăcut decât să citești o carte sau să stai în vârful patului și să te uiți la un film? De aceea m-am gândit să fac o scurtă listă cu filme franțuzești numai bune de văzut cu o pungă de cipsuri în brațe.

     20 ans d'écart(2013) este o comedie romantică și șarmantă cu Virginia Efira și Pierre Niney pe care eu personal îl ador. Alice este editor la o revistă de modă iar la vârsta de 38 de ani nimic nu contează mai mult pentru ea decât munca, munca ei pe care o rătăcește într-un avion. Stick-ul este găsit de Balthazar, un student de 20 de ani, iar în momentul în care cei doi se întâlnesc sunt văzuți de colegii lui Alice și bârfele încep să apară. Pentru că această așa zisă relație o ajută să își păstreze locul de muncă, Alice continuă cu farsa și începe să îl invite pe "iubitul" ei cu 20 de ani mai tânăr la tot felul de evenimente iar povestea desigur că escaladează. Este un film foarte drăguț, cu umor franțuzesc, care te face să vezi dincolo de prejudecățile legate de diferența de vârstă dintre parteneri.

     Les amours imaginaires(2010) este unul dintre filmele mele preferate franțuzești. Scris, regizat și jucat de Xavier Dolan, un fel de tânăr minune al cinematografiei Canadiene, filmul are probabil cea mai bună coloană sonoră pe care am auzit-o. Francis (Xavier Dolan) și Marie (Monia Chokri) sunt cei mai buni prieteni, boemi, tineri și mereu dornici de petreceri, însă se îndrăgostesc amandoi de aceeași persoană: Nicolas (Niels Shneider), un fel de statuie a lui David vie. El se joacă cu mințile și inimile celor doi prieteni, întorcându-i unul împotriva celuilalt în cursa pentru atenție, rezultând într-o comedie psihologică chic.

     Renoir (2012) este un film despre frumusețe dar și despre urât, despre artă și război, tați și fii. Jean Renoir, fiul marelui pictor Renoir, se întoarce de pe front rănit chiar în momentul în care frumoasa Andrée Heuschling începe să pozeze pentru tatăl lui. Renoir tatăl este măcinat de boală și bătrânetâțe iar tânăra Andrée îl vrăjește prin vitalitatea și îndrăzneala ei. Fiul însă se îndrăgostește cu adevărat de ea și intră în competiție cu tatăl său pentru atenția fetei. Recomand cu dragă inimă acest film celor pasionați de artă și interesați de poveștile de viață ale marilor artiști.

     La reine Margot(1994) este o capodoperă cinematografică având-o în rol principal pe extraordinar de frumoasa Isabelle Adjani. Ca urmare a unor jocuri politice, tânăra Margot ajunge să fie promisă lui Henri de Bourbon însă se îndrăgostește de un soldat protestant, La Mole. Idila celor doi continuă și după căsătorie, pe parcursul luptelor civile dintre protestanți și catolici, acestea devenind din ce în ce mai violente. Este filmul ideal pentru iubitorii de istorie și povești de dragoste istorice.

     La belle personne (2008) este filmul pe care mi-am propus să îl revăd cât mai curând. Junie, interpretată de Léa Seydoux, se mută la o nouă școală după moartea mamei ei. Fiind fata cea nouă și frumoasă toți băieții vor să fie cu ea însă ea îl alege pe cel mai timid dintre ei, negându-și astfel sentimentele pentru profesorul de istorie. Profesorul, interpretat de talentatul Louis Garrel, este atras de fată din prima clipă. Între cei doi se naște o tensiune pe care Junie nu are de gând să o lase să se transforme în ceea ce ar putea fi o relație fericită. Cu puține replici, nu foarte multă acțiune, filmul este unul de stare, o poveste imposibilă cu un dramatism de care numai francezii sunt capabili.

Vizionare plăcută!

  

O viaţă mai bună de Anna Gavalda

     Cartea O viaţă mai bună de Anna Gavalda a fost o surpriză plăcută care mi-a făcut weekend-ul mai frumos. Se afla pe wish-list de ceva vreme, aşa că din teancul cu noi achiziţii a fost aleasă să fie prima citită. Mi-am făcut un ceai negru cu pere şi m-am cuibărit în fotoliul de citit unde am descoperit că această carte nu conţinea numai o poveste, ci două.

    Prima jumătate este despre Mathilde, o tânără de douăzeci şi patru de ani, încă studentă, care lucrează pentru cumnatul ei şi locuieşte în Paris împreună cu alte două fete. Viaţa ei este lipsită de orice fel de evenimente, îşi petrece mare parte a zilelor în faţa monitorului, muncind pentru cumnatul ei, iar lucrul cel mai interesant din viaţa ei este renovarea apartamentului. Asta până în momentul în care pierde banii cu care trebuia să plătească muncitorii. Acest incident declanşează un lanţ de evenimente şi aduce în viaţa ei un om care va schimba totul.  Recunosc, povestea mi s-a părut destul de ciudăţică iar reacţiile Mathildei destul de anormale, dar adevărul este că nu ştii niciodată cum şi de unde te loveşte Cupidon.
    Cea de-a doua poveste mi-a plăcut mai mult. Yann are douăzeci şi şase de ani şi locuieşte împreună cu iubita în apartamenutul mătuşii ei. Este uşor depresiv, clar nu este fericit împreună cu femeia de care a fost cândva îndrăgostit, îşi urăşte job-ul şi cursurile, iar gândurile lui sunt gândurile majorităţii tinerilor de douăzeci şi şase de ani. Asta până în seara când după ce îşi ajută vecinul să urce un dulap în apartament este invitat să rămână la un pahar de vin. Descoperă în intimitatea acelei familii că viaţa poate fi şi altfel, trebuie doar să îţi permiţi ţie însuţi să fii liber. Finalul este unul revigorant. Te lasă zâmbind şi gândindu-te că într-o zi ar fi frumos să poţi face şi tu ceea ce Yann a facut.

    Recomand cu dragă inima această carte, o să vă dea o stare de bine şi o să vă facă să înţelegeţi că viaţa poate fi mai mult decat ceea ce credeţi că este, că vă poate oferi mai mult, tot ceea ce trebuie să faceţi este să vă deschideţi inimile şi să priviţi în jur.

Lectura plăcută!

5 cărţi pe care nu le-am terminat

     Puţini sunt cei care recunosc că au carţi pe care nu au reuşit să le termine din varii motive. Fie nu era momentul potrivit pentru acel gen de carte, fie subiectul cărţii nu se număra printre preferinţele personale, ori pur şi simplu stilul şi povestea nu ne-au plăcut. Eu recunosc că am o listă nu chiar scurtă de cărţi pe care le-am pus deoparte. Pe unele am de gând să le reiau, altele vor rămâne închise până ce îşi vor găsi un alt stăpân.

1. Fortăreaţa digitală de Dan Brown. Am încercat să citesc această carte înainte de Codul lui Da Vinci din pură curiozitate, curiozitatea de a vedea cum scria la începutul carierei unul dintre cei mai bine vânduţi autori din ultimul deceniu. Trebuie să recunosc că am fost foarte dezamăgită. Stilul este unul foarte lent şi neglijent, descrierile sunt prea lungi, acţiunea decurge mult prea greu, aşa că nu cred că am trecut de primele 100 de pagini. Îmi place Dan Brown dar primul său volum publicat nu putem spune că prevestea succesul seriei profesorului Langdon, drept urmare nu voi mai reveni la această carte.

2. Câmpul electric de  Kerri Sakamoto a primit chiar două şanse dar nu a reuşit să mă prindă. Găsită într-un anticariat, cumpărată la un preţ mult prea mic şi recomandată de o cunostinţă, cartea nu a reuşit să menţină încântarea cu care a fost achiziţionată. Din câte am reuşit să îmi dau seama, autoarea a încercat o analiză psihologică amănunţită însă acţiunea s-a lăsat aşteptată prea mult pentru preferinţele mele. Poate într-o zi voi avea mai multă răbdare şi îi voi acorda încă o şansă.

3. Carnetul auriu de Doris Lessing este un volum destul de greoi atât la propriu cât şi la figurat. Nu mai stiu exact motivul pentru care am lăsat deoparte această carte, probabil că dispoziţia mi s-a schimbat şi în acel moment o carte atât de pretenţioasă mă obosea. Cele peste 700 de pagini sunt împărţite în patru părţi, toate având acelaşi personaj principal, în diferite etape ale vieţii.Trecerea se face la întâmplare, peronajele dintr-un carnet nu se regăsesc în celelalte şi nici întâmplările din tinereţe nu sunt reamintite în carnetele de la maturitate. Doris Lessing are însă un stil frumos conturat, şi deşi nu este uşor de citit, ea nu te lasă să pierzi firul acţiunii.

4. Roşu şi negru de Stendhal. Da! Nu am reuşit să termin Roşu şi negru. Ştiu, este o capodoperă, dar probabil momentul nu a fost cel mai potrivit. Povestea tânarului care este prins între dorinţa de a reuşi şi pasiune, pe cât este de inspiraţională şi contemporană, pe atât de stagnantă. Da, personajul se formează, învaţă, este tânăr şi vrea să devină cineva, dar totul se întâmplă într-un ritm mult prea lent. Roşu şi negru o să mai primească o şansă cu siguranţă, dar mai are de aşteptat o perioadă în bibliotecă.

5. Fraţii Karamazov de F. Dovstoieski. Îmi vine greu să recunosc că am pus deoparte această carte, sau mai bine zis, volumul II. Povestea este una extraordinară, cunoscută chiar şi de cei care nu au citit cartea, şi sincer, îmi este tare dragă. Dar toate predicile religioase şi toată analiza aceea spirituală a personajelor a devenit obositoare şi mi-am propus să iau o pauză între cele două volume, pauză ce s-a întins deja la vreo doi ani.

                         

                                           
 
     Voi ce cărţi aţi început dar nu aţi reuşit să terminaţi?

La răsărit de Eden de John Steinbeck

     Îmi rugam o prietenă de câţiva ani buni să îmi aducă exemplarul ei din La răsărit de Eden pentru că îmi doream foarte tare să citesc această carte. Anul acesta mi-a făcut cel mai drăguţ cadou de mărţisor.

     Dacă ar fi să îl credem pe John Steinbeck pe cuvânt, Valea Salinas este cel mai frumos loc de pe pământ, dar tot aici locuiesc oamenii cei mai blestemaţi de soartă. Marcat de locul unde a copilărit, autorul pune pe hârtie cele mai frumoase culori şi peisaje pentru a descrie împrejurimile în care familia lui a trăit. Cartea nu a fost ceea ce mă aşteptam să fie..a fost mult mai mult! Cu ce aş putea să încep?! Da, este povestea lui Cain şi a lui Abel transpusă dar nu doar o dată, ci de două ori, în aceeaşi familie. Adam şi Charles sunt fii lui Cyrus Trask, având mame diferite, ambele murind tinere. Rămas singur, Cyrus şi-a crescut cum a ştiut mai bine cei doi băieţi, antrenându-i şi pregătindu-i pentru o carieră militară. Dar când timpul a venit, el a ales să îl trimită la război numai pe Adam, fiul mai plăpând şi mai naiv, lucru care l-a stârnit pe Charles împotriva fratelui său încercând să îl omoare. Motivul neîntelegerilor dintre cei doi fraţi a fost clar: tatăl îl iubea mai mult pe Adam iar Charles era invidios în ciuda faptului că îşi iubea fratele extrem de mult.

"Există o sete de fericire, spunea Samuel, pe care o lume întreagă şi un car de bunătăţi nu pot să o potolească.."

     În paralel cu povestea fraţilor Trask ne este prezentată viaţa familiei Hamilton, mai exact a bunicului, unchilor şi mătuşilor lui John Steinbeck. Samuel Hamilton este personajul pe care nu ai cum să nu îl îndrăgeşti încă din prima clipă. În ciuda vieţii grele şi a lipsei de noroc în viaţă, a crescut cu mândrie şi plin de speranţă mai mulţi copii decât îşi permitea. Un optimist convins, el nu se lasă doborât de nimic.

     Dar să ne întoarcem la fraţii Trask. La uşa lor ajunge o femeie, Cathy, despre care aflăm că şi-a ars părinţii de vii în casă, iar apoi a ajuns prostituată şi a stors de bani un peşte. Adam se îndrăgosteşte pe loc de ea şi împotriva voinţei fratelui său se căsătoreşte cu Cathy. Împreună pleacă spre Salinas unde îşi cumpără o fermă şi îl cunoaşte pe Samuel care devine cel mai bun prieten al lui. Cathy rămane însărcinată şi aduce pe lume doi băieţi, gemeni, pe care îi abandonează împreună cu soţul ei. Copiii sunt crescuţi de un servitor chinez şi de un tată absent şi lipsit de viaţă, însă învaţă să ţină unul la altul şi să îşi respecte părintele. Deşi gemeni, băieţii sunt total diferiţi, sau cum crede Cal, el este rău iar fratele său Aron este bun.

"În nesiguranţa în care trăim, sunt convins că, în adâncul inimii lor, oamenii vor sa fie buni şi să fie iubiţi."

     Complexitatea poveştii este ameţitoare, multitudinea de personaje şi capacitatea de conturare individuală cât şi în corespondenţă cu celelalte personaje nu are cum să nu te surpindă. O mare parte a cărţii am fost marcată de personajul Cathy şi răutatea pură de care dă dovadă însă capitolele despre Samuel erau menite întocmai pentru a aplana impactul. Au fost paragrafe care pur şi simplu m-au lăsat fără cuvinte, iar acestea erau cele în care sentimentele şi gândurile care îl măcinau pe Cal erau redate. Un personaj extrem de complex şi de contradictoriu care poate trece uşor de la copil la adult sau de la erou la antagonist. Pot spune că am aşteptat mai mult de 500 de pagini apariţia lui cu inima la gură şi nu am fost dezamăgită.

    La răsărit de Eden este una dintre cărţile acelea pe care nu vrei să le termini vreodată, mai ales când povestea se întinde pe trei generaţii în două familii, când fiecare rând pare sa fie o lecţie de viaţă, când fiecare personaj devine mai interesant după fiecare capitol. Lista cărţilor pe care aş vrea să le recitesc este foarte scurtă, dar ştiu sigur că La răsărit de Eden este în capul acesteia.

"...şi un lucru e sigur: când zeii se prăbuşesc, nu o fac pe jumătate..."

Prietena mea genială - Elena Ferrante

     Vi s-a întâmplat vreodată ca atunci când vă învârteaţi prin librărie să vedeţi o carte şi numai după titlul acesteia să ştiţi că este cu siguranţă uimitoare şi să v-o doriţi? Desigur că vi s-a întâmplat! Aşa am păţit eu cu Prietena mea genială de Elena Ferrante peste care am dat în librarie prin vară. Am ştiut numai după titlu că trebuie să o am şi am trecut-o pe lista cea lungă cu cărţi pe care mi le doresc. Şi mi-am cumpărat-o. Şi am citit-o. Uau! Am tras de fiecare pagină, sperând că nu o să o termin prea curând, amânând inevitabilul.

     Prietena mea genială este povestea a două prietene, Elena Greco sau Lenu şi Lila sau Raffaela Cerullo. Când Lila dispare fără să lase vreo urmă a existenţei ei şi fără să îşi anunţe cea mai bună prietenă din ultimii 60 de ani, adică din totdeauna, Lenu se hotărăşte să îi pună toată viaţa pe hârtie. Născute şi crescute într-un cartier sărăcăcios din Napoli, cele două se apropie puţin câte puţin, Lenu destul de temătoare având în vedere personalitatea vulcanică a Lilei. Într-o continuă competiţie, fetele se descoperă una pe cealaltă dar şi viaţa celorlalte persoane din cartier. Prima joacă cu păpuşile, prima fugă de acasă, primele confesiuni de iubire, prima carte citită, prima iubire, toate acestea sunt înşirate, povestite ca o dovadă a existenţei Liliei şi o confesiune a modului în care aceasta a influenţat fiecare cuvânt şi pas al Elenei încă din prima clipă de când au decis să devină prietene.

     Elena Ferrante reuşeşte să te cucerească atât de uşor, să te facă să vezi locurile şi să îţi însuşeşti viaţa personajelor încât este imposibil să laşi cartea din mână fără să vrei să o deschizi cât mai repede. Este uşor să te identifici cu cele doua copile, întâmplările lor banale pentru adulţi, dar care erau adevărate aventuri pentru ele, cu siguranţă le-ai trăit şi tu, gândurile lor de fetiţe de 8-9 ani le-ai avut şi tu, întrebările despre lume, descoperirea că există altceva dincolo de graniţele familiei şi vecinilor tăi, ai facut-o şi tu cândva şi la fel de dornic de a vedea şi a cunoaşte ai fost şi tu. Şi dacă nu ai fost una dintre fetiţe, ai fost unul dintre prietenii lor din cartier, fiul farmacistului sau poate bătăuşul clasei care îşi ajuta zi de zi părinţii. Să urmăreşti lumea lor lărgindu-se şi vieţile lor acaparând totul în jur te face să îţi aminteşti de zilele în care şi tu erai aşa. Numai că tu nu locuiai în Napoli.

"...tu eşti prietena mea genială, trebuie să devii cea mai bună dintre toţi, bărbaţi şi femei."

     Povestea este uşor de urmărit, personajele frumos şi clar conturate, iar stilul deşi destul de simplu la prima vedere, este complex şi provocator. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, niciun detaliu nu este specificat decât dacă are o anumită însemnătate, iar indiciile despre viitoarele întâmplări nu fac decât să sporească suspansul şi dorinţa de a citi.
     Prietena mea genială este primul volum al triologiei. Acesta încorporează două etape ale vieţii celor două fete: copilaria şi adolsecenţa, sau mai exact viaţa lor până la vârsta de 16 ani. Volumul este urmat de Povestea noului nume şi de Cei care pleacă şi cei ce rămân, cărţi care sper să îmi ajungă cât mai curând la uşă. Elena Ferrante, oricine ar fi ea dincolo de acest pseudonim, merită toate laudele şi toată aprecierea pentru minunata poveste pe care a reuşit să o pună pe hârtie. Vă recomand să citiţi înainte ca cei de la HBO să vină cu mini-seria promisă.
Lectură plăcută!

Teatru: Ivanov de A.P. Cehov

     Duminică am avut seară de teatru. Cum se putea încheia mai bine un weekend dacă nu cu o lecţie de viaţă de-a lui Cehov care să nu te lase câteva zile să dormi liniştit?

     De câţiva ani am început să merg la piesele de teatru jucate de studenţii de la UNATC şi am fost nu doar plăcut surprinsă, ci chiar uluită de cât de talentaţi sunt aceşti tineri. Vă recomand să căutaţi programul pieselor şi să mergeţi să îi vedeţi pentru că merită toate aplauzele. Să ne întoarcem însă la piesa de duminică: Ivanov. Dacă ar fi să aleg un dramaturg care îmi place, din orice perioadă, din orice ţară, acela ar fi Cehov. După ce am citit pentru prima dată ceva de el, şi anume Livada cu vişini, am rămas pentru mult timp cu un sentiment de vină şi goliciune sufletească.  Aşa că merg cu drag să văd ceva scris de Cehov pentru că ştiu că o să îmi dea ceva la care să mă gândesc în afară de problemele zilnice.

"Tavanul e alb, cizmele sunt negre şi zahărul e dulce."

    Ivanov este o piesă în 4 acte scrisă la începutul carierei lui Cehov despre Nikolai Alexeevici Ivanov, un tânăr rus măcinat de lipsa banilor dar mai ales de lipsa sentimentelor faţă de soţia sa Anna Petrovna care este pe moarte. În aceeaşi casă mai locuieşte unchiul lui Ivanov, un conte falit, Misha Borkin, rudă îndepărtată a lui Ivanov şi doctorul Annei. Când află că soţia lui nu mai are mult de trăit, lui Ivanov îi este şi mai greu să stea lângă ea şi caută alinare în braţele Sashenkăi, fiica prietenului său Pavel Lebedev. Tânără şi "emancipată", fata visează la o iubire activă, demnă de romane şi crede că ea este singura care îl poate iubi şi salva pe Ivanov.
Distribuţia piesei a fost următoarea:

Ivanov - Alexandru Voicu

Anna - Catinca Maria Nistor

Sasa - Cristina Juncu

Lvov - Flavius Călin

Lebedev - Mihai Mitrea

Zinaida - Geo Visan

Babakina - Ana-Maria Ivan

Avdotia - Ana-Maria Pop

Sabelski - Codrin Boldea

Borkin - Bogdan Florea

Kosih - Bogdan Bran

Gavrila - Nugnes Massimiliano

     Tinerii actori au jucat incredibil de frumos, Alexandru Voicu a avut câteva momente care pur şi simplu îţi tăiau respiraţia, iar Bogdan Florea şi Codrin Boldea au înveselit scena cufundată în amărăciune şi boală. Mihai Mitrea a jucat absolut impecabil, iar fetele nu s-au lăsat deloc mai prejos, fiecare având momentul ei de glorie. 

Elia Kazan: 3 filme geniale

     Pentru ca de cateva zile stau cu nasul lipit de Steinbeck, mi-am amintit de filmul East of Eden si de alte cateva filme din anii '50 pe care le-am vazut in urma cu aproximativ un an. Trei dintre ele mi-au ramas in mod deosebit in minte, avand acelasi regizor: Elia Kazan. In ciuda scandalului  care i-a umbrit cariera dupa ce a fost pus sa identifice sub juramant colegi de breasla comunisti, a fost un vizionar, un regizor si un scenarist extraordinar, iar filmele lui vor ramane pentru posteritate un model de asa da!

    A Streetcar Named Desire (1951) este o adaptare dupa piesa de teatru cu acelasi nume a lui Tennessee Williams, avand-o in rol principal pe Vivien Leigh, cunoscuta deja la acel moment pentru rolul din Gone with the Wind din 1948. Ea interpreteaza rolul lui Blanche DuBois, o femeie dintr-o familie de aristocrati care in circumstante misterioase se muta la sora ei, Stella Kowalski, interpretata de Kim Hunter. Stella locuieste intr-un apartament mic dintr-un cartier saracacios din New Orleans, impreuna cu sotul ei Stanley, un barbat care pare o bruta. Rolul lui Stanley i-a revenit unui Marlon Brando tanar si fermecator in plina ascendenta profesionala. Relatia tensionata dintre Blanche si cumnatul ei reprezinta subiectul principal, Stella fiind prinsa in mijlocul certurilor dintre cei doi. Instabilitatea psihica si misterul care invaluie vizita prelungita a lui Blanche devin tot mai evidente si mai batatoare la ochi asa ca Stanley incepe sa cerceteze.
    Este un film cu 4 premii Oscar, extraordinar de bine scris si jucat. Elia Kazan a dat tot ce a avut mai bun pentru acest film si a reusit sa il faca unul epic. Nu cred ca cineva care a vazut acest film il va uita pe Marlon Brando, cu tricoul sfasiat, plangant si strigand din toata inima: Stella! Hey, Stella!

    On the Waterfront (1954), o alta capodopera cinematografica a lui Elia Kazan, insa umbrita de scandalul izbucnit in 1952. Multi spun ca replicile lui Terry Malloy sunt cuvintele lui Elia catre cei care l-au acuzat ca si-a tradat colegii:

Terry: Hey, you wanna hear my philosophy of life? Do it to him before he does it to you.

   Terry Malloy interpretat tot de Marlon Brando, de data aceasta mai matur si intr-un rol mai dramatic, este un tanar, fost boxer, care lucreaza la docuri. Fratele lui Terry, Charley, este mana dreapta a lui Friendly (Lee J. Cobb), cel mai temut mafiot din oras, iar Terry este folosit adesea pentru a baga teama in muncitori. Asa se intampla si cu Joey, un angajat care voia sa depuna marturie impotriva lui Friendly. Insa Joey este gasit mort iar sora lui, Edie (Eva Marie Saint) incearca sa afle adevarul despre ce s-a intamplat. Terry se indragosteste de Edie dar nu ii spune despre ultima lui intalnire cu Joey de teama sa nu creada ca el este vinovatul. Cu timpul Terry isi da seama ca Friendly planuieste sa il scoata tap ispasitor asa ca porneste un razboi impotriva lui.
    Personajele sunt complexe si foarte bine conturate, scenariul este unul intrigant care te tine cu sufletul la gura, iar decorul este unul pe cat de sumbru si intunecat pe atat de realist. Filmul merita vazut fiind un model clar al influentei pe care mafia o avea in anii '50.

    East of Eden (1955), primul film in care James Dean a jucat un rol major si datorita caruia a devenit celebru. Elia Kazan l-a luat in considereare initial tot pe Marlon Brando pentru rolul lui Cal, dar tragismul natural al lui Dean l-a facut sa se razgandeasca. Scenariul este inspirat din ultima parte a cartii La est de Eden a lui John Steinbeck, actiunea desfasurandu-se intre 1916 si 1918. Cal si Aron interpretat de Richard Davalos sunt cei doi fii ai lui Adam Trask (Raymon Massey), care locuiesc in Valea Salinas fiecare incercand sa isi faca tatal sa il iubeasca. Este bine cunoscut faptul ca povestea celor doi frati este o adaptare a povestii lui Cain si a lui Abel, iar Elia Kazan incearca pe cat posibil sa scoata in evidenta cursa pentru castigarea iubirii tatalui iar mai a tarziu, a iubirii Abrei (Julie Harris), logodnica lui Aron de care Cal se indragosteste.
    Am iubit filmul acesta din prima clipa, da, datorita lui James Dean care a avut un stil aparte de a-si interpreta putinele roluri. Elia Kazan a vazut zbuciumul din sufletul lui James iar mai apoi a descoperit si asemanarea dintre el si personajul Cal. Filmul a avut parte de 5 nominalizari la Oscar, dintre care una s-a concretizat cu un premiu, iar James Dean a primit un Glob de Aur postmortem pentru cel mai bun actor. Recomand cu draga inima acest film, vazut separat de ideea cartii.

     Elia Kazan a strans pe parcursul vietii numeroase premii si nominalizari dar cel mai important a fost probabil Oscarul pentru intreaga cariera din cinematografie din 1992. Desi trecuse destul de mult timp de la scandalul din 1952, multi nu au uitat si au refuzat il aplaude. Dar indiferent de ce a facut si care au fost consecintele faptelor sale nu i se poate contesta geniul cinematografic si contributia semnificativa in aceasta industrie.

Prietenul meu Leonard de James Frey

    Prietenul meu Leonard este o carte care s-a bucurat numai de critici negative. Mare parte din publicitatea de care a avut parte a fost una de defaimare si de desfiintare a povestii dar si a autorului care a sustinut ca tot ceea ce a scris i s-a intamplat, dovedindu-se ulterior ca bucati mari din carte sunt fictiune. Intr-adevar nu este o carte pretentioasa, stilul fiind destul de simplu, cu propozitii scurte si fara cuvinte pompoase, dar adevarul este ca pe mine m-a captivat.

    James Fray pune pe hartie o parte a vietii lui incalcita cu ceva fictiune pentru a face povestea mai interesanta. Primul volum, O mie de farame, vorbeste despre perioada petrecuta la dezintoxicare, carte pe care inca nu am citit-o. In Prietenul meu Leonard ne povesteste cum a fost viata lui dupa ce a iesit de la dezintoxicare, el, un tanar care spera sa isi refaca viata alaturi de iubita lui Lily, pe care a cunoscut-o la centrul de dezintoxicare, dar planul se duce pe apa Sambetei cand iubita se sinucide. Tentat sa se intoarca la droguri si alcool, este salvat de un prieten, Leonard, intalnit, desigur, tot la dezintoxicare. Leonard este un mafiot indragostit de arta si frumos, hotarata sa nu il lase pe James sa se intoarca pe calea dependentei. Ii ofera o slujba nu foarte cinstita si ii face cunostinta cu diverse persoane din "lumea buna", considerandu-l ca un fiu.

    E greu de spus ce anume te atrage la aceasta carte. Poate auto-victimizarea excesiva a personajului principal, care in anumite momente devine chiar enervant dar care in acelasi timp te face curios daca va reusi vreodata sa se puna pe picioare sau va ceda tentatiei de a deschide sticla. Sau poate ritmul sacadat, usor haotic care te face sa speri ca pana la final vei reusi sa intelegi ce este in mintea personajului.

    James Frey este un autor cunoscut si pentru seria I am number four, faimoasa pentru scandalul produs in jurul ei. Nu putem spune despre acest autor ca este neaparat sincer, sau original, dar cartile lui merita o sansa.

To see a World - Poezia zilei

    Astazi, o prietena m-a provocat sa comentez la o postare de-a ei poezia mea preferata, ca o celebrare a Zilei Internationale a Poeziei. Nu am fost o mare citioare de poezii in scoala, dar in timpul facultatii cativa poeti britanici au lasat amprente micute in versuri in mintea mea. Prima poezie care imi vine in minte atunci cand sunt pusa sa ma gandesc la una care imi place este "To see a World" a lui William Blake, mai exact primele patru versuri:

TO see a World in a grain of sand,

And a Heaven in a wild flower,

Hold Infinity in the palm of your hand,

And Eternity in an hour.

    Imi amintesc ca am scris si am repetat aceste versuri de nenumarate ori incercand sa le inteleg pe deplin si sa ma obisnuiesc cu sentimentul de mister pe care mi-l trezea. Mi-au ramas in minte ca un fel de slogan al micimii mele in acest Univers, dar si ca al frumusetii care poate fi gasita in cele mai intunecate colturi ale lumii.

    Nu am sa insist pe semnificatia acestor versuri pentru ca ele inseamna pentru fiecare dintre voi altceva, iar pentru poet cu siguranta nimic din ceea ce este pentru noi, dar am sa va rog sa comentati cu cateva versuri care va plac.

Animatiile anului 2016

    Anul 2016 a fost un an bun in materie de filme animate de care s-au putut bucura atat copiii cat si adultii. Este adevarat ca nu am reusit sa le vad pe toate pe care as fi vrut, Angry Birds Movie, Ice Age Collision si Ballerina fiind inca in asteptare, dar lista celor vazute este destul de lunga.

    Finding Dory a fost probabil cel mai asteptat film animat din ultimii zece ani. Cum sa nu te faca sa iti amintesti de copilarie cand Finding Nemo a aparut pe vremea cand inca aveai 12 ani?! Scenariul este evident: Dory, prietena cu pierderi de memorie, haioasa si plina de viata, se pierde de Nemo si tatal lui. Dar motivul pentru care ea se indeparteaza de ei este unul si mai emotionant. Amintiri ale copilariei incep sa revina asa ca pleaca in cautarea parintilor ei. Isi face prieteni noi, regaseste prieteni vechi si are parte de o aventura extraordinara. Cum era de asteptat, Nemo si tatal lui pleaca pe urmele ei, convinsi ca prietena lor are nevoie de ajutor. Este o poveste extrem de frumos spusa, emotionanata, potrivita atat pentru copiii vostri cat si pentru copiii din voi.

   Zootopia. Amuzant, educativ, captivant. Filmul asta are toate calitatile. L-am asteptat cu nerabdare deoarece inca de la primul trailer promitea multe. Povestea unui iepuras de la tara care viseaza sa devina politist de oras. Si reuseste in ciuda tuturor obstacolelor si prejecatilor. Pe langa partea motivationala, mai avem si substraturi legate de rasism, o tema abordata destul de intens anul acesta in cinematografie, droguri si efectele negative ale acestora, familie dar si intimidarea la scoala si rautatea copiilor. Este un film din care societatea de azi are multe de invatat. Duceti-va copiii si sigur isi vor dori sa fie persoane mai bune.

   The Secret Life of Pets este cea mai amuzanta animatie a acestui an. Da! Alte animale care vorbesc. Dar nu ai cum sa nu le adori, mai ales pe Snowball (photo up) a carui voce a fost nimeni altul decat cel mai comic om al generatiei sale: Kevin Hart. Probabil voi, cei care aveti animale de companie v-ati intrebat mereu ce fac prietenii vostri cat sunteti plecati. Acest film va ofera raspunsul...si este posibil sa nu va placa.

   Moana. Numarul printeselor Disney este in crestere. Si cel mai frumos, numarul printeselor care nu au nevoie de printi este din ce in ce mai mare. Moana este fiica unui sef de trib din insulele filipineze, mostenitoare a unui destin maret. Rolul ei este sa il gasesca pe semizeul Maui si sa il convinga sa repare stricaciunile provocate cu ani in urma. Dar cand acesta se dovedeste a fi un papa-lapte, Moana decide ca este de datoria ei sa isi salveze poporul chiar si fara ajutorul lui Maui. Da, este un muzical. Se canta si se danseaza, ca in toate filmele Disney cu printese, dar merita vazut. Fetitele voastre vor invata ca nu au nevoie de un barbat care sa le salveze si ca si ele pot fi eroine.

   Storks nu a fost ce mi-am imaginat ca va fi. Ma asteptam la ceva mult mai amuzant si emotionant avand in vedere stilul animatiei, si m-a dezamagit. Berzele, care inainte se ocupau cu distribuirea bebelusilor catre familiile lor, au schimbat profilul iar acum sunt cea mai cunoscuta firma de curierat. Insa cand un copil este "fabricat" din greseala, Tulip si Junior trebuie sa il duca familiei lui. Un film dragut, pentru familie.

   Trolls a fost un fel de revelatie a anului. Un film "cantacios", dar cantat de Anna Kendrick si Justin Timberlake, cu reinterpretari ale unor melodii celebre, o serie de personaje amuzante, colorate dar totusi destul de uratele (sunt troli pana la urma), cu sclipici si aventura, povesti de familie si povesti de dragoste inocente, toate ingredinetele unui film care va ramane pe retina copilului tau.. si nu numai. Poppy si Branch sunt doi troli care pleaca in aventura vietii lor, incercand sa isi salveze prietenii care au ajuns pe tava bergenilor, cei mai mari inamici ai lor. O sa fredonezi cateva zile melodiile din acest film si cu siguranta vei incerca sa iti convingi copilul ca si el poate crea un trol pe hartie.

   Sing este povestea lui Buster Moon, un urs koala proprietar al unui teatru falimentar. Ideea lui de a salva locul pe care tatal lui i l-a lasat este sa organizeze un concurs de cantat. Exact, inca unul cu animale..si cu cantece. Pe modelul tuturor emisiunilor de talente, Sing este o poveste frumoasa despre animale simple dar talentate care au nevoie de un mic imbold pentru a arata ce pot. Cel mai mult mi-a placut de Johnny, fiul unei gorile care are o banda de spargatori de banci, dar si de Rosita, mama a cateva zeci de purcelusi. Chiar merita vazut.

   Astept recomandarile voastre daca am ratat ceva. Vizionare placuta!

In cautarea lui Nouf

    Am citit aceasta carte in weekend si mi-a luat cateva zile sa imi fac curaj sa vorbesc despre ea. Nu pentru ca ar aborda un subiect socant sau povestea ar fi greu de descris, ci pur si simplu pentru ca sentimentele mele vis-a-vis de ea sunt contradictorii. Se afla pe wish list in categoria cartilor despre femei puternice si povesti impresionante din tarile musulmane. Dar dupa lecturare mi-am dat seama ca nu se mai potriveste acelei "gasti".

       In cautarea lui Nouf  ne pune direct in fata subiectului: o tanara de 16 ani, Nouf, dintr-o familie foarte bogata din Arabia Saudita este gasita moarta in desert dupa ce fuge de acasa cu doar cateva zile inainte de nunta. Deja mi se parea ca partea importanta si interesanta a cartii a fost epuizata. Dar dupa cateva capitole mi-am dat seama ca aceasta nu este povestea aceea despre depasirea conditiei femeii si trecerea peste traditii, ci este mai degraba un roman politist. Dupa ce esueaza in a o gasi pe tanara, Nayir, un ghid prin desert apropiat de familia fetei, incearca sa descopere de ce ar fi vrut cineva cu o viata atat de fericita si stabila financiar precum Nouf sa fuga de acasa. Investigatia i-o aduce in cale pe domnisoara Katy Hijazi, logodnica prietenului lui Othman, unul dintre fratii lui Nouf.
     Daca la inceput actiunea poate pare lenta si chiar plictisitoare, va recomand sa continuati sa cititi. Cand lucrurile incep sa se lege, sa se defineasca relatia dintre personaje, atunci totul devine mai interesant si mai misterios. Descoperim ca Nouf nu era fericita, ca planuia sa fuga in America si chiar ca era indragostita, dar nu de cel cu care fugea. Aflam ca desi Nayir duce o viata de celibatar aparent fericita, liber sa fie pe mare sau in desert oricand isi doreste, defapt vrea o familie si viseaza inca la o femeie pe care a curtat-o cu ani in urma. Iar Katy, desi sigura pe ea, independenta si dornica sa devina o femeie importanta in lumea criminalistilor intr-o tara in care femeile nici macar nu exista in afara casei, are dubii si temeri, se indoieste adesea de sentimentele lui Othman si chiar de propria decizie de a-si alege singura sotul.
 

"Familia ingroapa o femeie cu spatele la Mecca numai atunci cand ea poarta in pantece un copil, un copil a carui fata, in moarte trebuie sa fie indreptata catre Sfanta Moschee."

    In cautarea lui Nouf  este o carte in care descoperim incetul cu incetul cultura si credintele sauditilor intr-un mod diferit, mai indulgent si mai usor de inteles si poate, chiar de acceptat. Autoarea, Zoe Ferraris, care a trait o perioada in Arabia Saudita, incearca sa prezinte cititorului o perspectiva neutra a vietii in aceea tara si a modului de a percepe religia si traditiile. Am apreciat acest lucru in mod deosebit, mai ales ca aceste aspecte nu au umbrit principala tema a romanului: misterul. Asadar aceasta carte nu este doar o investigatie depre moartea unei femei musulmane, ci este o descoperire a vietii unei tinere, o plimbare prin viata unui barbat hotarat sa descopere adevarul si revelatia vietii unei femei dornica sa fie vazuta dincolo de burqa.