Luc Besson şi filmele

     La 20 de ani de la lansarea celui mai cunoscut film al său, Luc Besson trimite în cinematografe vara aceasta Valerian and the City of a Thousand Planets. Cum a rămas deja mai puţin de o lună până la premieră, am zis că ar fi cazul să trecem puţin cu privirea peste câteva dintre cele mai cunoscute filme ale sale.

     Leon/The Professional (1994) a fost un film destul de controversat când a apărut, secvenţe din acesta fiind interzise în Statele Unite. Însă francezii nu au avut niciun fel de problemă să vadă o fetiţă de 11 ani îndrăgostindu-se de un bărbat în toată firea, care mai era şi asasin plătit. Natalie Portman, în primul ei rol, o interpretează pe Mathilda, un fel de Lolita dar cu mult mai multă încredere în ea, mult mai matură şi mai feminină şi însetată după sângele celui care i-a ucis familia. Jean Reno este Leon, un asasin cu abilităţi de socializare nu foarte dezvoltate, un singuratic al cărui cel mai bun prieten este planta lui. Leon o ia sub aripa lui pe Mathilda şi la insistenţele acesteia se lasă convins să o înveţe cum să ucidă profesionist. Cu un scenariu scris în numai câteva săptămâni, la care a adăugat muzica compusă de Eric Serra, actori de nota zece, dintre care Gary Oldman mi-a rămas pe retina, jucând excepţional, Luc Besson a realizat un film ce va rămâne pe veci un model de depăşire a prejudecăţilor.

Mathilda: Is life always this hard, or is it just when you're a kid?

Léon: Always like this.

Lucy (2014) poate nu a fost un film chiar atât de bun dar a atras atenţia suficient. Ideea filmului a fost una poate chiar genială, dar nu a fost pusă în valoare aşa cum merita. Scarlet Johansson nu e cu nimic diferită de alte filme acţiune în care a mai jucat şi poate asta m-a deranjat puţin. Nici Morgan Freeman nu iese din tipare deşi este unul dintre cei mai buni actori încă în viaţă. Lucy este prinsă în mijlocul unei afaceri cu droguri şi obligată să transporte un nou drog sintetic în stomac. Încărcătura i se împărşite însă în corp ceea ce o transformă într-o fiinţă în continuă evoluţie, cu simţuri supradezvoltate. În ciuda inteligenţei ce depăşteşte chiar şi limitele imaginaţiei, Lucy caută să se răzbune pe cei care au transformat-o în această fiinţă supraevoluată. Şi asta este ceea ce lipseşte filmului: o povestea, un scenariu bun, nu doar nişte explozii şi împuşcături. Nu putem contesta talentul lui Besson de a crea scene de acţiune perfecte, filmate din cele mai interesante unghiuri, dar obişnuia să creeze personaje care să rămână în mintea privitorului pentru totdeauna. Ei bine, Lucy 2 a fost anunţat aşa că sperăm că de data aceasta va face o treabă mai bună.

     The Fifth Element (1997), cred că prima dată când l-am văzut a fost înainte de anul 2000, imaginea Millei Jovovich cu părul ei portocaliu sărind de pe cladire în costumul ei format din trei fâşii de pânză mi-a rămas întipărită în minte. Da, povestea! Anul 2263, un viitor inspirat din benzile desenate franţuzeşti, viitor în care Korben Dallas este un militar retras ce lucrează ca taximetrist, taxi zburător, desigur. Sfârşitul lumii este aproape iar Răul ameninţă să distrugă tot ce este viu. Dar există o salvare: cele cinci elemente care formează arma perfectă pentru a distruge răul. Bruce Willis joacă rolul taximetristului retras din cariera militară care se află totuşi în misiunea de a salva lumea şi care se îndrăgosteşte de al Cincilea Element, care nu este altceva decât o superbă femeie şi anume Milla Jovovich în rolul lui LeeLoo.
    Povestea poate părea uşor infantilă dar nu este de mirare având în vedere că prima versiune a fost scrisă de Besson la vârsta de 17 ani. Ce a reuşit să facă însă la 38 de ani este absolut uluitor. Filmul a avut parte de cele mai spectaculoase efecte speciale posibile şi de cele mai incredibile costume şi transformări, realizabile în anul 1997. Vorba umblă că Besson este foarte încântat că a reuşit să facă din Valerian ceea ce şi-a dorit să facă din The Fifth Element. Dar am putea spune că omul este modest, deoarece The Fifth Element a fost un hit în momentul apariţiei, cast extraordinar, coloană sonoră electrizantă, amuzant, palpitant, romantic, filmul ăsta le avea pe toate chiar şi pentru cei care nu sunt fani ai genului SF.

     Luc Besson a adus la viaţă o mulţime de personaje foarte cunoscute. Bryan Mills din Taken, Frank Martin din Transporter, însă preferata mea va fi întotdeauna Nikita. Cred ca acest film a fost cel care i-a definit stilul cu adevarat şi l-a adus în rândul celor "mari" pe Besson. Nikita a devenit un simbol al femeilor spion, un fel de James Bond în fustă, un personaj ce poate fi exploatat de nenumărate ori fără ca publicul să se plictisească.

     Vă doresc un weekend plăcut şi vizionare plăcute în cazul în care vă gândiţi să revedeţi vreunul din filmele lui Luc Besson!

"Clara şi penumbra" şi hiperdramatismul

     Mă gândeam să fac un top al celor mai ciudate cărţi citite dar pe care nu le-am putut lăsa din mână, dar mi-am dat seama că ar ieşi un articol mult prea lung, mai ales că unele dintre aceste cărţi mi-au plăcut şi displăcut foarte tare în acelaşi timp. Cap de listă pentru o astfel de categorie ar fi Clara şi penumbra a lui Jose Carlos Somoza. Cartea aceasta îţi provoacă sentimente contradictorii, iar pentru iubitorii de artă şi frumos este un fel de revelaţie şi o provocare la a cerceta în amănunt posibilităţile unui astfel de stil.

     Clara lucrează ca pânză. Da, pânză, pentru că pictorii stilului hiperdramatic nu mai folosesc hârtia sau pânza clasică pentru operele lor, ci persoane care încă din copilărie visează să fie pictate de cei mai cunoscuţi şi extremişti pictori. Acest rol este unul extrem de solicitant, cu numeroase restricţii şi reguli: pânza are un anumit program alimentar, nu are voie să fie expersivă sau să se expună la soare, trebuie să îşi spele corpul cu anumite produse, să fie oricând la dispoziţia artistului şi să accepte orice metodă, oricât de ciudată sau sadică ar părea. În paralel cu povestea Clarei, se desfăşoară şi o investigaţie a poliţiei ca urmare a uciderii unei pânze celebre în vârstă de numai 14 ani. Din punct de vedere al genului thriller/poliţist, cartea nu dezamăgeşte deloc, intriga este foarte bine ..pictată, personajele complexe concurând îndeaproape cu cele ale romanelor nordice pe care pur şi simplu le ador.
     Clara şi penumbra este o carte ce explorează un nou stil de artă, dar cu o mulţime de referinţe la marii clasici ai picturii, în special la Rembrandt care serveşte drept inspiraţie pentru van Tysch, artistul cel mai cunoscut al hiperdramatismului şi cel care o pictează pe Clara. În ciuda coperţii luminoase, povestea este destul de întunecată, explorând colţurile cele mai ascunse ale minţii unui geniu, punând sub ochiii cititorului detaliile cele mai macabre ale operei unui criminal şi dezumanizând fără nicio jenă trupurile acoperite de grund şi vopsea.

    Recomand Clara şi penumbra celor care vor să citească ceva diferit, ceva mai îndrăzneţ, palpitant, dar şi iubitorilor de artă sau de romane poliţiste.

Lectura plăcută!

"Vechiul oraş imperial", o carte de stare

     Am început-o acum câteva săptămâni când aveam chef de o carte cu acţiune, mister, intrigă şi tot tacâmul, aşa că după numai douăzeci de pagini a fost pusă pe noptieră lângă alte două cărţi. Am reluat-o weekend-ul trecut şi spre surpinderea mea.. am devorat-o.

     Vechiul oraş imperial de Yasunari Kawabata este cartea aceea pe care o citeşti într-o zi ploioasă, singur în casă, cu un ceai verde sau negru care să se potrivească cu atmosfera cărţii. Centrul cărţii nu este un personaj neapărat, ci mai degrabă arta de a ţese obi-uri, brâurile cu care se leagă kimonul japonez. Deşi acţiunea are loc după cel de-al doilea război mondial, Kyoto este încă un oraş în care tradiţiile şi sărbătorile, arta şi tehnicile străvechi sunt respectate mai presus de orice. Obi-urile sunt sacre, alegerea unui model este ceva ce necesită timp şi har, ele trebuie să se potrivească atât cu personalitatea celui care le poartă cât şi cu kimonoul si anotimpul.
     Personajele sunt mai puţin importante, iar povestea este una ce se desfăşoară lent, fără dramatism. Chieko este fiica adoptivă a unui cuplu care are un magazin de ţesături respectat şi cu tradiţie. Problema căsătoriei ei este pusă însă părinţii nu consideră că este un lucru ce trebuie grăbit şi că fata ar trebui să poată alege, astfel că în viaţa ei intră mai mulţi bărbaţi. Însă nu un bărbat este cea mai importantă persoană care apare în calea lui Chieko, ci sora ei geamănă de care a fost despărţită când era bebeluş. Conexiunea dintre cele două este una foarte puternică şi încet-încet încep să înveţe una despre cealaltă şi să îşi cunoască vieţile.

     Grădinile din Kyoto, festivalul florilor de cireş, vechile case de gheişe, templele şi mănăstirile, viaţa muncitorilor din păduri, toate acestea sunt prezentate în amănunt cititorului. Pentru iubitorii culturii japoneze, cartea este un adevărat festin, un calendar al sărbătorilor dintr-un an, un catalog al florilor din grădinile imperiale şi a tot ce înseamnă aceste lucruri pentru locuitorii acestui oraş încărcat de istorie şi cultură.

Lectură plăcută!

5 filme franțuzești pentru weekend

     Pentru că weekend-ul se anunță unul ploios, ce poate fi mai plăcut decât să citești o carte sau să stai în vârful patului și să te uiți la un film? De aceea m-am gândit să fac o scurtă listă cu filme franțuzești numai bune de văzut cu o pungă de cipsuri în brațe.

     20 ans d'écart(2013) este o comedie romantică și șarmantă cu Virginia Efira și Pierre Niney pe care eu personal îl ador. Alice este editor la o revistă de modă iar la vârsta de 38 de ani nimic nu contează mai mult pentru ea decât munca, munca ei pe care o rătăcește într-un avion. Stick-ul este găsit de Balthazar, un student de 20 de ani, iar în momentul în care cei doi se întâlnesc sunt văzuți de colegii lui Alice și bârfele încep să apară. Pentru că această așa zisă relație o ajută să își păstreze locul de muncă, Alice continuă cu farsa și începe să îl invite pe "iubitul" ei cu 20 de ani mai tânăr la tot felul de evenimente iar povestea desigur că escaladează. Este un film foarte drăguț, cu umor franțuzesc, care te face să vezi dincolo de prejudecățile legate de diferența de vârstă dintre parteneri.

     Les amours imaginaires(2010) este unul dintre filmele mele preferate franțuzești. Scris, regizat și jucat de Xavier Dolan, un fel de tânăr minune al cinematografiei Canadiene, filmul are probabil cea mai bună coloană sonoră pe care am auzit-o. Francis (Xavier Dolan) și Marie (Monia Chokri) sunt cei mai buni prieteni, boemi, tineri și mereu dornici de petreceri, însă se îndrăgostesc amandoi de aceeași persoană: Nicolas (Niels Shneider), un fel de statuie a lui David vie. El se joacă cu mințile și inimile celor doi prieteni, întorcându-i unul împotriva celuilalt în cursa pentru atenție, rezultând într-o comedie psihologică chic.

     Renoir (2012) este un film despre frumusețe dar și despre urât, despre artă și război, tați și fii. Jean Renoir, fiul marelui pictor Renoir, se întoarce de pe front rănit chiar în momentul în care frumoasa Andrée Heuschling începe să pozeze pentru tatăl lui. Renoir tatăl este măcinat de boală și bătrânetâțe iar tânăra Andrée îl vrăjește prin vitalitatea și îndrăzneala ei. Fiul însă se îndrăgostește cu adevărat de ea și intră în competiție cu tatăl său pentru atenția fetei. Recomand cu dragă inimă acest film celor pasionați de artă și interesați de poveștile de viață ale marilor artiști.

     La reine Margot(1994) este o capodoperă cinematografică având-o în rol principal pe extraordinar de frumoasa Isabelle Adjani. Ca urmare a unor jocuri politice, tânăra Margot ajunge să fie promisă lui Henri de Bourbon însă se îndrăgostește de un soldat protestant, La Mole. Idila celor doi continuă și după căsătorie, pe parcursul luptelor civile dintre protestanți și catolici, acestea devenind din ce în ce mai violente. Este filmul ideal pentru iubitorii de istorie și povești de dragoste istorice.

     La belle personne (2008) este filmul pe care mi-am propus să îl revăd cât mai curând. Junie, interpretată de Léa Seydoux, se mută la o nouă școală după moartea mamei ei. Fiind fata cea nouă și frumoasă toți băieții vor să fie cu ea însă ea îl alege pe cel mai timid dintre ei, negându-și astfel sentimentele pentru profesorul de istorie. Profesorul, interpretat de talentatul Louis Garrel, este atras de fată din prima clipă. Între cei doi se naște o tensiune pe care Junie nu are de gând să o lase să se transforme în ceea ce ar putea fi o relație fericită. Cu puține replici, nu foarte multă acțiune, filmul este unul de stare, o poveste imposibilă cu un dramatism de care numai francezii sunt capabili.

Vizionare plăcută!