Viaţa domului de Molière

     De Mihail Bulgakov a auzit toată lumea. Maestrul şi Margareta este unul dintre cele mai cunoscute romane ruseşti şi va rămâne pe veci una dintre cărţile cu cea mai mare încărcătură simbolică. Dar trebuie să recunosc că pe mine nu a reuşit să mă impresioneze şi am lăsat-o după numai câteva pagini. Un alt roman al lui Bulgakov însă m-a captivat: Viaţa domnului de Molière.

     Mihail Bulgakov a vrut să scrie o biografie, dar nu una tradiţională, pentru că nu era vorba de biografia oricui, ci a celui mai mare maestru într-ale comediei. Prezent în viaţa dramaturgului încă de la primele secunde de viaţă, naratorul este un fel de spectator, aflat întotdeauna în colţul camerei pentru a observa şi nota evenimentele, nu neapărat importante, cât simbolice. De la cariera ratată de tapiţer, la întâlnirea teatrului de pe străzi, cu urcuşuri şi coborâşuri după căpătarea faimei în toată Europa, cu luptele împotriva cenzurii şi câştigarea de favoruri din partea diverşilor conducători ai vremii, Molière a trecut prin toate învăţând să folosească fiecare situaţie pentru un nou personaj.
     Dramaturgul a ştiut întotdeauna cum sa întrebuinţeze cuvintele în favoarea lui, cum să lovească şi să linguşească în acelaşi timp, motiv pentru care a şi reuşit timp de mulţi ani să evite cenzura. Mi-a plăcut această carte pentru că are un umor aparte, uşor negru, uşor franţuzesc, cât şi o naturaleţe în curgerea firului narativ. Dacă până în acel moment viaţa lui Molière nu prezenta interes, imediat am început să caut informaţii în surse mai concrete.

     Viaţa lui Molière a fost exact aşa cum a scris, o tragico-comedie presărată cu vulgarităţile şi linguşelile de zi ci zi ale oricărui francez care îşi dorea să reuşească în viaţă. În ciuda anilor în care s-a zbătut să fie recunoscut şi apreciat, finalul vieţii a fost unul mizerabil, lipsit de gloria pe care o merita.
     Recomand cu drag acestă carte iubitorilor literaturii ruse dar şi celor care apreciază clasicii francezi. Lectură plăcută!

IT: impresii la cald

     Nu sunt deloc amatoare de filme horror. Evit pe cât posibil chiar şi să văd din greşeală secvenţe în timp ce schimb posturile la tv. Dar totuşi mi-am luat cea mai bună prietenă care suferă de coulrofobie şi am mers să vedem IT. Da, filmul acela horror cu un clovn ucigaş. Şi mi-a plăcut!

     IT este un remake al filmului din 1990, şi acela făcut după romanul cu acelaşi nume al lui Stephen King. Acţiunea se petrece în vara lui 1989, când mai mulţi copii din Derry încep să dispară, vinovat fiind un clovn ascuns în canale. Nu foarte înfiorător ai zice, dar, dacă acest clovn se hrăneşte cu cele mai mari temeri ale tale? Şi de ce ar putea să se teamă gaşca de rataţi ai şcolii şi fata cu reputaţie de uşuratică? Sânge, femei diforme, mumii, boli, temerile copiilor sunt dintre cele mai diverse şi întemeiate. Subiectul filmului e simplu şi clar: copiii se luptă cu clovnul malefic încercând să îşi învingă cele mai mari temeri.

     De ce am fost la IT? Primul motiv ar fi Bill Skarsgård, fratele mai mic al lui Gustaf Skarsgård, cunoscut pentru rolul lui Floki pe care îl joacă în seria de la History, Vikings, ambii fii ai lui ‎Stellan Skarsgård, unul dintre cei mai de succes actori suedezi. Micul ‎Skarsgård este extrem de talentat şi înfiorător, făcând din Pennywise cea mai cunoscută faţă a anului 2017. Un alt motiv pentru care am vrut să văd acest film este Stranger Things. Pentru cei care nu ştiu, aceasta este o serie de la Netflix creată de fraţii Duffer care au crescut idolatrizându-l pe Stephen King. Unul dintre starurile seriei joacă şi în IT, şi anume Finn Wolfhard, un copil foarte talentat şi haios.
     IT nu este filmul horror care să te bântuie nopţi întregi, să te ţină treaz, speriat, aşeptând să fii atacat de monştii de sub pat. Te sperie (am ratat câteva secvenţe deoarece mi-am tras haina pe ochi), dar nu te traumatizează. Mai degrabă te atrage, te farmecă. Aerul acela al anilor '80-'90, copiii şi bicicletele lor şi vacanţa de vară, povestea şi aventura, nimic din acest film nu pare pus acolo pentru a speria.

     Vă invit să vedeţi IT. Merită!  

"Şoareci şi oameni" de John Steinbeck

     De mai bine de o săptămână mă tot gândesc cum să încep această recenzie, ce introducere aş putea să fac acestei cărţi care mi-a rămas întipărită în minte şi îmi este foarte greu să îmi găsesc cuvintele. Am primit Şoareci şi oameni cadou de la o prietenă care ştie că am o înclinaţie spre cuvintele înţelepte ale lui John Steinbeck şi am citit cartea pe tren între Braşov şi Bucureşti. Nici copiii care plângeau, nici oamenii care strigau şi nici filmul de pe telefonul vecinului care rula cu volum la maxim, nu mi-au distras atenţia.

     Nuvela începe cu descrierea Văii Salinas, un fel de semnătură a autorului, şi cu cele două personaje principale, George şi Lennie, făcând un popas pe marginea râului. Cei doi sunt muncitori "cu ziua" în căutarea unui nou loc de muncă. Lennie este un tip uriaş, cu o putere ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere, iar George este mărunţel dar isteţ, gata oricând să îi sară în ajutor tovăraşului său de drum. Visul lor cel mai mare este să strângă suficienţi bani pentru a-şi cumpăra propria lor fermă, unde să muncească şi să trăiască liniştiţi fără a da socoteală cuiva. Iar acest vis pare să fie mai aproape decât şi-au imaginat atunci când încep să lucreze la o nouă fermă. Deşi încurcăturile par să îi învăluie şi să fie inevitabile, cumva reuşesc să se convingă că vor reuşi în sfârşit să fie liberi şi fericiţi.
     Cred că nu există în literatură o legătură de prietenie mai puternică decât a celor doi. George dă dovadă de un devotament de care niciun om nu ar putea vreodată da. El îl cunoaşte cel mai bine pe Lennie, ştie că nu este un om foarte deştept, însă îl acceptă aşa cum este şi îşi însuşeşte responsabilitatea de a avea grijă de el oricât de greu ar fi.
 
     Şoareci şi oameni se citeşte în două ore, însă îţi rămâne în minte pentru mult mai mult timp. Este despre visuri spulberate, despre oameni care trăiesc din speranţe, despre fragilitatea lucrurilor care ne înconjoară şi cât de uşor este să distrugi totul poate chiar şi numai din cuvinte. Legăturile dintre oameni sunt atât de stranii, iar minţile lor de la cele mai complexe la cele mai simple şi frumoase. Nu am să pun niciun citat semnificativ al acestei cărţi. O să vă las pe voi să o citiţi şi să întelegeţi.

     Lectură plăcută!

What Happened to Monday

     What happened to Monday sau Seven Sisters este unul dintre filmele acestei veri care s-ar putea să nu te atragă la început, mai ales că este înconjurat de atâtea "blockbustere" de la Marvel şi DC. Ce mi-a atras atenţia a fost Naomi Rapace, cap de afiş, pe care e posibil să o recunoaşteţi din seria Millennium, varianta produsă de suedezi, unde a jucat rolul lui Lisbeth Salander, alături de Michael Nyqvist.

     Subiectul filmului îmi era vag cunoscut, un viitor nu foarte îndepărtat, uşor inspirat de O mie nouă sute optzeci şi patru al lui Orwell, cu tente apocaliptice, în care Naomi Rapace joacă rolul a şapte surori care se ascund de securitate. Şi unde puteai filma un film de acest gen dacă nu într-un oraş cu aer comunist? Da, în Bucureşti. Prima imagine care m-a lovit a fost cea a Bisericii Italiene de pe Nicolae Bălcescu, ca apoi întreg decorul să fie total familiar. În acest viitor întunecat şi sumbru fiecărei familii i se permite să aibă un singur copil. În cazul în care există fraţi, aceştia sunt criogenizaţi, urmând să fie dezgheţaţi într-un viitor mai blând şi cu resurse suficiente. Dar ce faci atunci când ai septupleţi? Îi ascunzi, desigur, şi creezi un sistem prin care guvernul să nu afle de existenţa lor. Dar asta nu poate să dureze la nesfârşit şi atunci începe vânătoarea. 
     Filmul are destul de multe minusuri. Subiectul: suprapopularea şi un viitor mai bun care nu o să mai vină, nu este o temă care nu a mai fost abordată. Încercarea eşuată de a crea şapte personaje cu personalităţi distincte jucate de o singură actriţă; se puteau opri la trei. Ideea antagonistului reprezentat de o femeie puternică aflată la conducere a devenit un fel de modă printre filmele cu temă futuristă. Cu toate acestea subiectul este unul interesant, unul care deja începe să devină o preocupare pentru liderii acestei lumi.

     Vizionare plăcută!

Vălul pictat de W. Somerset Maugham

     Da, văzusem filmul acum câţiva ani. Şi deşi poveştile sunt la fel, sentimentele pe care cartea le transmite sunt total diferite de cele transmise de film. Azi am ales să vorbesc numai despre carte.

     Am luat-o cu mine într-un mini concediu şi am citit-o la iarbă verde sub un măr, aşteptându-mă la o poveste lacrimogenă de dragoste. Da, este tristă, şi da, este de dragoste, dar nu aşa cum te-ai aştepta. Kitty este o tânără extraordinar de frumoasă, crescută să cucerească cu frumuseţea ei un bărbat cu titlu şi avere. Dar când sora ei mai mică şi mai urâtă începe să îşi pregătească nunta, Kitty îl acceptă pe primul venit de teamă să nu rămână singură. Primul venit este Walter Fane, un bacteriolog detaşat în China, nu foarte priceput în a-şi exprima sentimentele, dar îndrăgostit orbeşte de Kitty. Imediat ce ajung în China, tânăra soţie începe să se vadă cu un alt bărbat, căsătorit, mult mai amuzant şi mai arătos decât soţul ei. Însă în momentul în care Walter descoperă idila dintre cei doi hotărăşte să o pedepsească pe soţia lui şi îi cere să aleagă între a merge cu el într-un oraş din mijlocul ţării unde holera făcea nenumărate victime, şi a-l convinge pe Charlie, amantul, să divorţeze de soţia lui şi să se căsătorească cu ea. Cea de-a doua opţiune nu face decât să îi demonstreze lui Kitty că Walter ştia ce fel de om era Charlie şi că acesta nu o iubea cu adevărat.
     Primele săptămâni petrecute în mijlocul junglei, printre ruine şi împiedicându-se de cadavre pe toate drumurile o fac pe Kitty să ajungă la disperare şi să fie convinsă că soţul ei îşi doreşte să o vadă moartă. Însă lucrurile se schimbă când le cunoşte pe măicuţele de la o mănăstire aflată chiar în mijlocul oraşului afectat.

            Kitty Fane: Oare ce anume din inima omului te face să dispreţuieşti pe cineva pentru că te iubeşte?

     Kitty este într-o continuă schimbare pe parcursul romanului însă nici măcar la final, când reuşeşte să îşi dea seama unde a greşit în tot acest timp şi ce soţie îngrozitoare a fost, nu am putut să spun că încep măcar să o plac. Este fix genul de personaj pe care orice cititor l-ar uri. Şi nu pentru că îşi înşeală soţul sau pentru că nu îl iubeşte. Nu o poţi condamna pentru acest lucru. Materialistă, simplă, ignorantă, nu foarte deşteaptă, înconjurată de tot acel exotism, de o lume cu totul nouă, de oameni de la care ar putea învăţa atât de multe, iar ea nu face decât să fie plictisită. În schimb, Walter este un personaj extrem de complex, aş putea spune chiar prea puţin explorat. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre el, despre ceea ce simte şi cum gândeşte.

     Este o carte fascinantă. Te enervează, chiar te scoate din sărite, dar nu o arunci. Continui să citeşti. Şi nu te dezamăgeşte.
     Lectură plăcută!

The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford

     Dacă ar fi să aleg un film western care m-a impresionat şi pe care l-aş recomanda chiar şi celor care nu sunt amatorii acestui gen, acela ar fi The Assasination of Jesse James by the Coward Robert Ford. Cred că în ciuda nominalizărilor la Oscar şi a distribuţiei răsunătoare, acestui film nu i s-a făcut dreptate.

     De Jesse James aţi auzit probabil cu toţii; hoţ şi criminal faimos al Vestului Sălbatic, considerat în unele legende un fel de Robin Hood modern. Acest rol este jucat de Brad Pitt, o interpretare impresionantă a unui om care îşi cunoaşte greşelile, care ştie cum o să sfârşească şi este împăcat cu această idee. În rolul lui Robert Ford îl regăsim pe Casey Afflek, acesta fiind probabil primul rol cu adevărat importanta al acestuia, rol în care a făcut o impresie excelentă. Robert Ford a fost fratele mai mic al lui Charley Ford, prieten apropiat şi membru al găştii lui Jesse, adus la viaţă de către Sam Rockwell, un alt actor subapreciat. În momentul în care recompensa pusă pe capul lui Jesse James creşte, Robert începe să lucreze la un plan de asasinare. Devine din ce în ce mai apropiat de James, îi capătă încrederea şi îi învaţă tabieturile şi slăbiciunile iar acestea din urmă sunt cele de care Ford se foloseşte pentru a-l împuşca pe la spate.

     Numele de Robert Ford a stârnit controverse timp de multă vreme. În timp ce oamenii legii şi bancherii i-au mulţumit, oamenii de rând au văzut această faptă ca un act josnic şi laş, iar dacă în primii ani Ford s-a bucurat de o anumită faimă, după un timp a fost batjocorit, iar alţii au refuzat chiar  şi să îi amintească numele. The Assasinantion of Jesse James by the Coward Robert Ford este o redare destul de fidelă a împrejurărilor acelui eveniment, Andrew Dominik punând cap la cap documentele oficiale cât şi legendele pentru a realiza o poveste care nu va înceta vreodată să fie spusă.

     Desigur, ca de fiecare dată, ceea ce m-a impresionat cel mai tare a fost coloana sonoră compusă de Nick Cave. De altfel, aşa am şi dat peste acest film. Numai ascultând muzica ce acompaniază filmul îţi poţi da seama de cât de profund sunt explorate personajele. Momentul în care Jesse se întoarce cu spatele să aşeze tabloul pe perete în timp ce Charley plânge în prag, este probabil una dintre cele mai profunde şi mai triste scene pe care le-am văzut, iar pianul care începe să cânte pe fundal intensifică atât sentimentele spectatorului cât şi cele ale personajelor.

                   

Vizionare plăcută!

Film vs Carte: Daneza

    Recunosc, nu auzisem de Daneza până în 2015, când a apărut filmul care nu a trecut deloc neobservat deşi a fost înconjurat de multe alte titluri care au luat ochii. Am citit cartea abia acum, după doi ani de la vizionarea filmului şi spre surprinderea mea, a reuşit să mă impresioneze.

     Filmul mi-a atras atenţia în primul rând cu distribuţia. Alicia Vikander este o actriţă suedeză care în ultimii ani a început să îşi ia avânt pe scena internaţională. Ea joacă rolul Gretei, soţia lui Einer Wagner, un pictor danez foarte popular la începutul secolului XX. Rolul lui Einer şi implicit al lui Lily, tânăra în care pictorul se transformă, este jucat de Eddie Redmayne care deja cucerise o lume întreagă cu interpretarea din The Theory of Everything. Subiectul este deja arhicunoscut şi nu cred că mai este nevoie să îl abordez. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest film a fost însă coloana sonoră compusă de Alexandre Desplat care pur şi simplu îţi taie respiraţia.

    Cartea m-a surprins plăcut. De obicei, cărţile groase, cu copertă cartonată şi prea multă reclamă mă dezamăgesc, însă Daneza a ţinut neapărat să îmi demonstreze că nu este o regulă generală.
Filmul a respectat în amănunt cartea, dar acest lucru nu a făcut-o mai puţin atrăgătoare. Chiar dacă povestea a fost aceeaşi, cartea a reuşit să aducă la viaţă aceste personaje într-o manieră mult mai amănunţită. Mi-a plăcut enorm faptul că Daneza nu este numai povestea lui Lily, sau a lui Einer, ci este în aceeaşi măsură şi povestea Gretei, a modului în care ea percepe schimbările prin care soţul ei trece şi cum este afectată atât de evenimentele prezente cât şi de propriul ei trecut.
   
     David Ebershoff a reuşit să impresioneze o lume întreagă cu acestă carte care, surprinzator, este chiar romanul de debut. Nimic nu dă impresia că este prima experienţă cu o lucrare de asemenea dimeniuni, povestea este frumos spusă, proporţionată corespunzător şi suficient de intrigantă cât să te facă să stai treaz toată noaptea să termini de citit întreaga carte.
     Vă las mai jos o părticică din coloana sonoră a filmului şi vă doresc lectură plăcută! Merită citită în ciuda subictului care pe unii i-ar face să dea înapoi.