Only the Brave -Adevăraţii supereroi

     Anul 2017 a fost un an al filmelor cu supereroi: Logan, Spider-Man: Homecoming, Wonder Woman, Justice League, Thor: Ragnarok, Guardians of the Galaxy vol 2, şi nici nu am pus la socoteală animaţiile şi filmele lego. Promovarea acestor filme a fost un fel de competiţie care a pus în umbră orice alt film care nu a fost realizat de un regizor renumit, sau care nu a investit prea mult în promovare. Aşa că Only the Brave, un film despre eroi adevăraţi, a fost uşor de trecut cu vederea.

     Deşi l-am aşteptat cu mare interes, am uitat complet de el când Marvel a început bombardamentul cu reclame şi imagini de promovare pentru Thor: Ragnarok. Only the Brave este povestea adevărată a echipei de pompieri Granit Mountain Hotshots. 19 din cei 20 de membri ai echipei au murit în timpul incendiului din Yarnell din 2013, unul dintre cele mai mari incendii forestiere din Statele Unite. Da, v-am spus finalul filmului, dar din păcate acesta nu era un secret. Filmul nu este însă despre tragedie sau despre cauzele acesteia, ci este un omagiu adus vieţii celor căzuţi, o celebrare a curajului lor şi a dedicării pentru această muncă.
     Distribuţia, formată din nume destul de cunoscute, şi-a luat foarte în serios aceste roluri, o parte dintre actori petrecând luni întregi în oraşul natal al celor 19, alături de familiile şi prietenii lor sau cu noua echipă de pompieri pentru a învăţa despre ce înseamnă această meserie şi cum se pregătesc zi de zi. Josh Brolin joacă rolul lui Eric Mash, şeful echipei şi cel care a pus bazele secţiei şi face o treabă care te lasă fără cuvinte. Jennifer Connelly a interpretat rolul soţiei lui Eric, Amanda Mash, şi a avut ocazia de a afla chiar de la acesta care este viaţa unei soţii de pompier. Jeff Bridges îşi pune din nou pălăria de cowboy, şi ne încântă cu talentul lui în rolul lui Duane Steinbrink, unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Mash. Rolul cel mai important i-a revenit însă lui Miles Teller, unul dintre actorii din noua generaţie care nu încetează să uimească, jucând rolul lui Brendan "Donut" McDonough, singurul supravieţuitor al echipei.
     E greu de povestit despre film, pentru că, exceptând ultimele 20 de minute, este despre viaţa lor, despre legătura dintre ei, construirea încrederii şi a marii familii din care făceau parte. Mi se pare fascinant cum unii oameni asta îşi doresc să facă, cum îşi aleg un job care le pune viaţa în pericol în continuu, un job la care ştiu că pleacă dar nu ştiu când sau dacă se mai întorc.

     Vă invit să vedeţi Only the Brave. Este un film emoţionant, un film adevărat, cu eroi adevăraţi, cu supra-oameni care pun siguranţa comunităţii mai presus de orice, chiar şi decât propriile vieţi.

Ispăşire- Ian McEwan

     Mi-a fost greu să parcurg acestă carte. A fost a doua tentativă şi am reuşit să o duc până la capăt cu greu. Nu pentru că este o carte extrem de grea sau pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că văzusem filmul încă din 2007, când a apărut, şi ştiam ce încărcătură emoţională are povestea.

     În vara caniculară a lui 1935 Briony Tallis, o fată de 13 ani dintr-o familie bună, îşi pregătea prima piesă de teatru cu distribuţia formată din verii ei veniţi să stea la rude pe perioada divorţului părinţilor. Piesa era scrisă pentru fratele ei care venea acasă în vacanţa de vară. Cecilia, sora mai mare a lui Briony, îşi petrecea zilele călduroase între grădină şi casă, simţindu-se captivă şi căutând un plan pentru a pleca cât mai repede. Însă exista ceva care o împiedica să facă pasul cel mare. Sau mai bine zis, cineva. Robbie Turner, fiul menajerei familiei Tallis, coleg de facultate al Ceciliei, încearca să se poarte cât mai normal în preajma ei, însă căldura şi sentimentele suprimate creau o tensiune şi mai mare între cei doi. Ziua aceea, ziua cu piesa de teatru anulată, va fi una care va schimba vieţile celor strânşi pe proprietatea Tallis în acea seară de vară, iar Briony va purta vina a tot ce a urmat după asta. Cu o imaginaţie prea bogată şi o minte necoaptă, ea interpretează greşit comportamentul celor doi îndrăgostiţi şi într-un moment de iubire oarbă pentru sora ei, îl condamnă pe Robbie la o viaţă în închisoare pentru o faptă pe care nu a comis-o.
     Abia în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial ea realizează că a comis o mare greşeală, şi măcinată de vină, ea încearcă să calce pe urmele surorii înstrăinate şi să îşi repare greşeala. Dar Cecilia refuză cu desăvârşire să îi vorbească, iar Robbie este trimis în Franţa la război, aşa că şansele unei reconcilieri scad dramatic, mai ales când trupele britanice sunt retrase pentru a fi evacuate de urgenţă de pe continent.

     Scrisă în anul 2001, cartea se bazează pe alte opere şi descrieri din alte cărţi ale evenimentelor petrecute în mai-iunie 1940. Ian McEwan a recunoscut că pentru partea în care este descrisă stagiatura de asistentă a lui Briony şi aducerea soldaţilor în spital, s-a inspirat din autobiografia Lucillei Andrews. Dar partea care mi s-a părut cea mai impresionantă şi poate chiar autentică, venind din partea unei persoane care s-a născut cu mult după 1940, este descrierea drumului lui Robbie împreună cu cei doi caporali prin satele Franţei, retragerea trupelor către plaja Dunkerque. Micile detalii ale urmărilor bombardamentelor pe care Robbie le întâlneşte pe drum, ororile văzute dar pe care nu le prezintă cititorului, acele frământări care nu îl lasă să doarmă, creează în jurul personajului o aură dramatică şi o imagine veritabilă a soldatului distrus într-un mod iremediabil. Singurul lucru care îl ţine pe Robbie pe picioare şi îl îndeamnă către plaja Dunkerque este vocea Ceciliei care îi spune:

  "Te aştept. Întoarce-te!"

   

Film de weekend - Lady Bird

     Lady Bird nu a fost prima opţiune de film de văzut weekend-ul acesta, sau în oricare weekend prea curând. Auzisem din stânga şi din dreapta că ar fi un film bun dar trilerul nu mă convinsese nici după a treia vizionare. Iar apoi au apărut nominalizările la Oscar. Cinci nominalizări pentru Lady Bird. Aşa că m-am gândit că trebuie să fie ceva de el.

     Soairse Ronan interpretează rolul lui Christine "Lady Bird", o tânără de 17 ani din Sacramento, care îşi doreşte de la viaţă mai mult decât ceea ce oraşul natal are să îi ofere. Făcând parte dintr-o famile modestă, dar şi cu note nu foarte strălucite, posibilităţile îi sunt limitate. Discuţiile în contradictoriu cu mama sunt la ordinea zilei, problemele existenţiale adolescentine nu lipsesc din peisaj, iubiţii, discuţiile cu prietena cea mai bună, uşoara răzvrătire împotriva sistemului şcolii catolice la care studiază, toate aceste elemente se îmbină într-o poveste armonioasă. Tema principală este însă relaţia lui Lady Bird cu mama ei. Laurie Metcalf este mama fiecăruia dintre noi, este acel părinte căruia îi este greu să se despartă de copilul lui, să îl vadă plecând pe picioarele lui.
     Cred că au fost două sau trei scene care mi-au plăcut într-adevăr foarte tare, însă nu pot spune că filmul este unul de care să îţi aminteşti pentru multă vreme. Este bine scris, bine jucat, cu uşoare influenţe indie, însă nu impresionant. Cu toate acestea merită văzut pentru rolurile impecabile jucate de Laurie Metcalf şi Soairse Ronan dar şi pentru munca depusă de Greta Gerwig, regizorul acestui film.

     Vizionare plăcută!

Carte de noiembrie: Omul de zăpadă de Jo Nesbø

     După cartea asta nu o să mă mai pot uita niciodată la un om de zăpadă fără să mă treacă fiorii. Omul de zăpadă de Jo Nesbø este thrillerul acela pe care îl caut de mult. Cred că de la Granitul rece al lui Stuart MacBride nu am mai citit ceva care să mă prindă şi să mă sperie atât de tare, la care să încerc să urmăresc indiciile în acelaşi timp cu detectivul şi să încerc să mă prind înaintea lui.

     Am căutat acestă carte după ce am văzut toată vâlva făcută în jurul filmului înainte să apară. Nu l-am văzut încă şi nici nu cred că o să îl văd prea curând pentru că vreau să mă mai bucur o vreme de fiorii lăsaţi de Omul de zăpadă. În schimb, am să caut următorul volum din seria cu inspectorul Hole. O să caut probabil toate cărţile din acestă serie pentru că Jo Nesbø m-a vrăjit!

     Harry Hole este un inspector renumit de la poliţia din Oslo care se ocupă de cazurile de Omucideri. Este divorţat, singur, morocănos şi desigur, alcoolic. Când două femei dispar în doar câteva zile iar indiciile - câte un uriaş om de zăpadă lăsat în locul trupurilor neînsufleţite- dau de înţeles că este vorba de acelaşi criminal, Hole începe vânătoarea împreună cu o echipă restrânsă: Katerine Bratt, fata cea nouă, Magnus Skarre, mâna lui dreaptă, şi Bjorn Holm, cowboy-ul de la Medicină Legală. Pentru că Hole are o reputaţie de maniac al criminalilor în serie, colegii încearcă să nu urmeze neapărat această pistă. Dar cu fiecare dispariţie şi odată cu aprofundarea cazului realizează că acesta este un joc început cu mulţi ani în urmă şi că Hole este pionul principal, jucăria preferată a criminalului. Indicii care stăteau ascunse de zeci de ani, răsturnări de situaţie, momente nenumărate de suspans, dorinţa de a înţelege de unde a început acest joc şi cine l-a început, amestecată cu dorinţa de adrenalină şi admiterea că Hole trăieşte pentru asta, că rezolvarea cazului nu îi va aduce de fapt satisfacţia, fac din carte un thriller atât de intens încât pur şi simplu nu m-am putut opri din citit.

"Cu cât îmbătrânesc mai mult cu atât cred că răul e rău, indiferent că e vorba de boală psihică sau nu. Suntem cu toţii mai mult sau mai puţin dispuşi la acţiuni malefice, dar predispoziţia noastră nu ne poate exonora de fapte."

     Romanul are uşoare nuanţe horror. Capitolele, fiecare reprezentând o altă zi a lunii noiembrie, sunt împărţite în două, fiecare jumătate terminându-se într-un moment tensionat. Acţiunea nu este foarte greu de urmărit însă necesită puţină atenţie la detalii pentru înţelegerea paşilor anchetei şi îmbinarea indiciilor. Cei care au îndrăgit stilul de scriere al lui Stieg Larsson vor fi încântaţi de munca lui Jo Nesbø care şi-a început cariera ca jurnalist. Descrierile nu sunt la fel de analitice şi detaliate însă reuşesc să cuprindă esenţialul. Omul de zăpadă a apărut la editura RAO împreună cu alte cărţi semnate de Jo Nesbø.
     Spor la citit!

Viaţa domului de Molière

     De Mihail Bulgakov a auzit toată lumea. Maestrul şi Margareta este unul dintre cele mai cunoscute romane ruseşti şi va rămâne pe veci una dintre cărţile cu cea mai mare încărcătură simbolică. Dar trebuie să recunosc că pe mine nu a reuşit să mă impresioneze şi am lăsat-o după numai câteva pagini. Un alt roman al lui Bulgakov însă m-a captivat: Viaţa domnului de Molière.

     Mihail Bulgakov a vrut să scrie o biografie, dar nu una tradiţională, pentru că nu era vorba de biografia oricui, ci a celui mai mare maestru într-ale comediei. Prezent în viaţa dramaturgului încă de la primele secunde de viaţă, naratorul este un fel de spectator, aflat întotdeauna în colţul camerei pentru a observa şi nota evenimentele, nu neapărat importante, cât simbolice. De la cariera ratată de tapiţer, la întâlnirea teatrului de pe străzi, cu urcuşuri şi coborâşuri după căpătarea faimei în toată Europa, cu luptele împotriva cenzurii şi câştigarea de favoruri din partea diverşilor conducători ai vremii, Molière a trecut prin toate învăţând să folosească fiecare situaţie pentru un nou personaj.
     Dramaturgul a ştiut întotdeauna cum sa întrebuinţeze cuvintele în favoarea lui, cum să lovească şi să linguşească în acelaşi timp, motiv pentru care a şi reuşit timp de mulţi ani să evite cenzura. Mi-a plăcut această carte pentru că are un umor aparte, uşor negru, uşor franţuzesc, cât şi o naturaleţe în curgerea firului narativ. Dacă până în acel moment viaţa lui Molière nu prezenta interes, imediat am început să caut informaţii în surse mai concrete.

     Viaţa lui Molière a fost exact aşa cum a scris, o tragico-comedie presărată cu vulgarităţile şi linguşelile de zi ci zi ale oricărui francez care îşi dorea să reuşească în viaţă. În ciuda anilor în care s-a zbătut să fie recunoscut şi apreciat, finalul vieţii a fost unul mizerabil, lipsit de gloria pe care o merita.
     Recomand cu drag acestă carte iubitorilor literaturii ruse dar şi celor care apreciază clasicii francezi. Lectură plăcută!

IT: impresii la cald

     Nu sunt deloc amatoare de filme horror. Evit pe cât posibil chiar şi să văd din greşeală secvenţe în timp ce schimb posturile la tv. Dar totuşi mi-am luat cea mai bună prietenă care suferă de coulrofobie şi am mers să vedem IT. Da, filmul acela horror cu un clovn ucigaş. Şi mi-a plăcut!

     IT este un remake al filmului din 1990, şi acela făcut după romanul cu acelaşi nume al lui Stephen King. Acţiunea se petrece în vara lui 1989, când mai mulţi copii din Derry încep să dispară, vinovat fiind un clovn ascuns în canale. Nu foarte înfiorător ai zice, dar, dacă acest clovn se hrăneşte cu cele mai mari temeri ale tale? Şi de ce ar putea să se teamă gaşca de rataţi ai şcolii şi fata cu reputaţie de uşuratică? Sânge, femei diforme, mumii, boli, temerile copiilor sunt dintre cele mai diverse şi întemeiate. Subiectul filmului e simplu şi clar: copiii se luptă cu clovnul malefic încercând să îşi învingă cele mai mari temeri.

     De ce am fost la IT? Primul motiv ar fi Bill Skarsgård, fratele mai mic al lui Gustaf Skarsgård, cunoscut pentru rolul lui Floki pe care îl joacă în seria de la History, Vikings, ambii fii ai lui ‎Stellan Skarsgård, unul dintre cei mai de succes actori suedezi. Micul ‎Skarsgård este extrem de talentat şi înfiorător, făcând din Pennywise cea mai cunoscută faţă a anului 2017. Un alt motiv pentru care am vrut să văd acest film este Stranger Things. Pentru cei care nu ştiu, aceasta este o serie de la Netflix creată de fraţii Duffer care au crescut idolatrizându-l pe Stephen King. Unul dintre starurile seriei joacă şi în IT, şi anume Finn Wolfhard, un copil foarte talentat şi haios.
     IT nu este filmul horror care să te bântuie nopţi întregi, să te ţină treaz, speriat, aşeptând să fii atacat de monştii de sub pat. Te sperie (am ratat câteva secvenţe deoarece mi-am tras haina pe ochi), dar nu te traumatizează. Mai degrabă te atrage, te farmecă. Aerul acela al anilor '80-'90, copiii şi bicicletele lor şi vacanţa de vară, povestea şi aventura, nimic din acest film nu pare pus acolo pentru a speria.

     Vă invit să vedeţi IT. Merită!  

"Şoareci şi oameni" de John Steinbeck

     De mai bine de o săptămână mă tot gândesc cum să încep această recenzie, ce introducere aş putea să fac acestei cărţi care mi-a rămas întipărită în minte şi îmi este foarte greu să îmi găsesc cuvintele. Am primit Şoareci şi oameni cadou de la o prietenă care ştie că am o înclinaţie spre cuvintele înţelepte ale lui John Steinbeck şi am citit cartea pe tren între Braşov şi Bucureşti. Nici copiii care plângeau, nici oamenii care strigau şi nici filmul de pe telefonul vecinului care rula cu volum la maxim, nu mi-au distras atenţia.

     Nuvela începe cu descrierea Văii Salinas, un fel de semnătură a autorului, şi cu cele două personaje principale, George şi Lennie, făcând un popas pe marginea râului. Cei doi sunt muncitori "cu ziua" în căutarea unui nou loc de muncă. Lennie este un tip uriaş, cu o putere ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere, iar George este mărunţel dar isteţ, gata oricând să îi sară în ajutor tovăraşului său de drum. Visul lor cel mai mare este să strângă suficienţi bani pentru a-şi cumpăra propria lor fermă, unde să muncească şi să trăiască liniştiţi fără a da socoteală cuiva. Iar acest vis pare să fie mai aproape decât şi-au imaginat atunci când încep să lucreze la o nouă fermă. Deşi încurcăturile par să îi învăluie şi să fie inevitabile, cumva reuşesc să se convingă că vor reuşi în sfârşit să fie liberi şi fericiţi.
     Cred că nu există în literatură o legătură de prietenie mai puternică decât a celor doi. George dă dovadă de un devotament de care niciun om nu ar putea vreodată da. El îl cunoaşte cel mai bine pe Lennie, ştie că nu este un om foarte deştept, însă îl acceptă aşa cum este şi îşi însuşeşte responsabilitatea de a avea grijă de el oricât de greu ar fi.
 
     Şoareci şi oameni se citeşte în două ore, însă îţi rămâne în minte pentru mult mai mult timp. Este despre visuri spulberate, despre oameni care trăiesc din speranţe, despre fragilitatea lucrurilor care ne înconjoară şi cât de uşor este să distrugi totul poate chiar şi numai din cuvinte. Legăturile dintre oameni sunt atât de stranii, iar minţile lor de la cele mai complexe la cele mai simple şi frumoase. Nu am să pun niciun citat semnificativ al acestei cărţi. O să vă las pe voi să o citiţi şi să întelegeţi.

     Lectură plăcută!